O.C.T-sufletul meu...

   Probabil că e cea ma frumoasă clădire din cartierul meu de aceea mă fascina de mică. Îmi amintesc cu drag de gălăgia din curtea acelei clădiri, mulţimea de copii şi adolescenţi şi gardurile sale de fier. Aveam vreo 5 ani când am auzit pentru prima dată un sunet de clopoţel şi un cântec într-o limbă pe care nu o mai auzisem până atunci, dar mi-a plăcut şi am încercat să aud în fiecare an acel eveniment cu acea melodie venită parcă de pe alte meleaguri. Anul acesta când a venit momentul să cânt şi eu "Gaudeamus" mi-am adus aminte de acele clipe când eram doar un copil şi nu înţelegeam nimic din ce se întâmplă acolo...

Era o zi ploioasă, posomorâtă de septembrie a anului 2008. Ziua pe care aş vrea să o mai trăiesc acum... Ziua în care am început şi eu liceul. Eram dezamăgită, confuză, timidă. Nu cunoşteam aproape pe nimeni, iar elevii de a XII-a mă speriau de-a dreptul. Aveam impresia că liceul va fi un calvar pentru mine şi că nu mă voi putea integra niciodată, dar uite-mă scriind despre el. Treptat a devenit unul dintre locurile dragi mie. Alături de colegi şi de profesori am trăit cele mai minunate clipe fără să îmi dau seama. Recunosc că în clasa a IX-a nu a fost foarte bine, dar din a X-a îmi era mai mare dragul să merg la şcoală. Mă trezeam cu drag şi abia aşteptam. Ştiu că nu am fost cea mai cuminte sau cea mai bună elevă, dar liceul acesta m-a făcut să-mi doresc să devin profesoară. Am întâlnit în el nişte persoane extraordinare, nu doar simpli profesori ci adevărate modele de urmat. 

   Acum după aproape 3 luni de când am terminat liceul încă nu îmi vine să cred că nu voi mai fi elevă acolo. Poate mă credeţi nebună, dar am simţit nevoia să merg la festivitatea de început de an şcolar. Îmi era dor de ei. De mâna aia de oameni care se chinuie să ne pregătească pentru viaţă. De oamenii aceia de care uneori ne era frică, alteori ne ascundeam sau îi vorbeam de rău,dar din păcate eu nu mai aveam clasă acolo....  Colegii... de ei să nu mai vorbim. Dacă la început mi se păreau figuranţi, îngâmfaţi sau mai ştiu eu cum, pe parcursul anilor am realizat că am cei mai tari colegi şi că îi iubesc. Aş da orice să mai fac măcar o dată liceul, aşa că tu cel ce citeşti dacă eşti încă la şcoală te sfătuiesc să profiţi din plin de anii de liceu... 

Stări de spirit...

Nu o simţim mereu căci ar fi prea aiurea să ne fie alături permanent. Ne-ar face să ne luăm zilele, dar există şi ne face să ne simţim neimportanţi... Ştii la ce mă refer? Mă refer la răceala dintre oameni sau acea tensiune care apare din senin şi persistă căteva zile şi care ne înnebunineşte. Spune-mi tu sincer că nu te disperă acea stare care te agită, acele răspunsuri seci care parcă ascund ceva... Atunci când te aflii cu o persoană  importantă din viaţa ta într-o situaţie de genul acesta parcă nici poftă de mâncare nu mai ai, parcă nu mai ai răbdare la nimic şi parcă orice ar zice persoana în cauză te irită şi vicerversa. Ce dracu să facem să scăpăm de această stare? E aiurea. Cum zicea un citat "Dacă o persoană a reuşit să îţi schimbe starea de spirit înseamnă că acea persoană e cu adevărat importantă!"...

 Doamne nu mai beau niciodată.... sigur ai zis-o şi tu! O altă stare "faină", starea aceea de a doua zi ce se numeşte mahmureală. Durerea aia de cap sau arsura aia la stomac sunt de nedescris. Plus ameţeli şi stări de vomă.... Ciudat e că nu prea ne gândim prea mult la consecinţe când vine vorba de păhărel, dar ce să-i faci?


Urăsc când mi se întâmplă asta. Ce frumos e când nu cunoşti cu adevărat anumiţi oameni, serios vorbesc. E mult mai bun sentimentul ăsta decât să ajungi să cunoşti o persoană foarte bine şi să realizezi că nu e ceea ce-ţi doreai, sau asa cum credeai că e de fapt. În momentele de genul acesta eu simt că îmi pică cerul în cap şi aş da orice să nu fii cunoscut acel om vreodată. Uneori oamenii sunt asemenea merelor. Unii sunt frumoşi la exterior şi putrezi în interior sau invers. E ca şi când ai deschide un cadou frumos ambalat şi înăuntru nu ai găsi nimic...

Timp, încotro mergi?

   Aş da timpul înapoi exact cu şapte zile.... Să fie 1 Septembrie şi să vină el. Să fiu cumprinsă de emoţie, să fiu neliniştită şi să îmi fac o mie de gânduri până ce ajunge la mine. Dar vezi tu? NU POT deoarece  timpul este unul dintre marii duşmani ai omenirii. Multe lucruri au luat cu totul alte întorsături decât cele stabilite şi asta doar din cauza ireversibilităţii timpului. Auzim de multe ori "Dacă aş fi avut timp să..." sau "dacă as da timpul înapoi sigur aş face... " , dar din păcate rămânem doar cu asta şi nu putem schimba nimic din trecutul nostru. Singurul lucru ce rămâne dupa trecerea timpului, nenorocitul de el, sunt amintirile. Fie unele frumoase sau mai puţin frumoase, sunt amintiri, iar omul ajunge la o vârstă când începe să se hrănească cu ele. 

   Ştim cu toţii că există momente în viaţă pe care le trăim o singură dată ca de exemplu prima întâlnire cu o persoană. Eu una, şi acum îmi aduc aminte cu drag de prima mea întălnire cu M în gară, erai Mai, 5 Mai chiar. O zi însorită, caldă, frumoasă. A fost unul dintre cele mai frumoase momente, dar acum acel moment face parte din "trecut", bine, trecutul apropiat, dar trecut.. E o amintire frumoasă, una dintre cele mai frumoase chiar fapt pentru care am aşezat-o cu grijă în raftul amintirilor. Mi-e aşa de ciudă pe ireversibilitatea timpului şi am mai observat că pe măsură ce înaintăm în vârstă, timpul parcă se scurge tot mai repede şi parcă nu mai are aceeaşi răbdare cu noi, pe care o avea atunci când eram copii. Care e scopul lui de fapt? Ce vrea de la noi? Din păcate noi nu avem nicio putere asupra timpului, niciun control cu toate că îl măsurăm în secunde, minute,ore, zile, săptămâni, luni, ani, decenii, secole, milenii... Degeaba căci suntem neputincioşi în faţa lui. Tot ce putem face e să ne rugăm să putem ţine pasul cu dânsul şi cam atât...
        
     "Timpul este ca un motor, 
                   însă unul ce se hrăneşte cu suflete."