Dragă Zburătorule,

Te-am visat, te visez și sunt aproape sigură că te voi visa. Sau poate că tu...   Tu chiar m-ai vizitat Zburătorule, nu-i așa? Tu chiar ai fost aici, tu chiar mi-ai văzut pielea albă ce se scălda în cearșafurile gri la lumina pală a Lunii. Îmi amintesc destul de clar cum ți-am mușcat buza de jos în timp ce tu mă priveai cu o dorință nebună. O dorință nebună de a mă avea. Sau oare dorința era a mea? Sunt confuză când vine vorba de această dorință, de fapt, cred că o pasăm de la unul la celălalt. 
Îmi amintesc cu ușurință cum îți plimbai mâna stânga prin păr, pe gât și pe lobii urechilor, în timp ce mâna dreaptă îmi strângea ușor încheietura mâinii pentru a te asigura că nu evadez. Modul în care m-ai dominat astă noapte m-a făcut să îmi doresc din ce în ce mai tare să te întâlnesc. Încă îți simt buzele umede deasupra gurii mele înfometate. Simt și mâinile tale cum alunecă pe întregul meu trup de parcă asta ar fi făcut întreaga lor viață. Îți cobori mâna ușor până pe pântecele cald. Continui să mă săruți și să te joci cu clitorisul meu mic și roz. Ochii tăi negri mă privesc neîncetat, iar de această dată îți muști singur buza de jos făcându-mă să înghit în sec. Alternezi mângâiatul sexului meu umed cu mângâiatul coapselor, al gâtului și al sânilor. Îți place să mă chinui, știu asta. Și o faci al naibii de bine. Îmi zâmbești pervers, iar mie îmi vine să țip. Nu știu dacă îmi vine să țip de ciudă sau de plăcere. Ajung să te implor să-ți înfigi mădularul în mine. O faci cu acelasi zâmbet pe care nu-l pot șterge din memorie. Nu mă penetrezi de tot, ci doar puțin. Te joci cu el la suprafața umidității mele. Mă simt ca atunci când am gripă și temperatura mea e cu 2-3 grade mai mare. Mă simt neputincioasă. Tremur toată, tu înca ai zâmbetul ăla pe față si eu sunt convinsă că nu mai vreau nimic. Jocul tău nebun a ajuns la final, iar eu adorm. 
E 7:00, sună alarma în disperare, soarele e de două sulițe pe cer, reușesc cu greu să fac ochi. Sunt doar eu și patul. Dar știu clar ca ai fost și tu aici, Zburătorule.

Fructul oprit...

   Bonsoir, bad boy! Qu'est-ce que tu fais? Mi-ar plăcea să îmi citești aberațiunea, dar cu siguranță ești prea măcinat de gânduri în timp ce asculți muzică bună...
  Da, la fel de bună ca cea pe care am ascultat-o în timp ce trăgeam din țigară, iar tu trăgeai din mine.
 Mă întrebi dacă vreau să se repete? Să știi că nu m-ar deranja deloc să plec de-acasă chiar și într-o seară ploioasă de toamnă. Nu știu ce ar merita mai mult să fac acest efort, tu sau iarba de calitate...
   Cert e faptul că aș pleca în grabă către tine. Nu aș sta prea mult pe gânduri, nici nu m-ar interesa ce iau pe mine, aș trage prima pereche de blugi care mi-ar pica-n mână și cămașa mea preferată în carouri. Maioul meu mulat negru de sub ea, știu sigur că o să te excite, iar după primele fumuri o să vrei să mă dezbraci la fel ca data trecută. 
   Ajung la tine și  mă primești în camera ta obscură, deja puțin fumat, iar muzica celor de la Pink Floyd  se aude în surdină. Tu mă privești însetat, dar te abții și doar îmi întinzi mâna ca să mă așez lângă tine. Ne privim în ochi, așa cum nu am făcut-o niciodată, fumăm, povestim  și ascultăm muzică. Brusc, te apucă o poftă de mine, iar eu nu opun rezistență.  Începi să mă săruți ca un înfometat, să îmi muști buzele la fel cum mușcă un câine dintr-o bucată de carne. Apoi mă împingi ușor pe spate în timp ce mâinile tale deja se joacă cu sânii mei. Îți dai seama ușor cât de excitată sunt, dar respirația ta îmi confirmă că și tu ești la fel. Începi să mă săruți ușor pe gât și cobor și tot cobori. Amețită cum sunt, zâmbesc căci știu unde vei ajunge. Îmi tragi blugii jos, iar lenjeria mea, neagră și ea, te face să mă dorești mai tare. Te joci cu limba pe linia bikinilor, iar mie îmi vine să mă urc pe pereți. Te țin de cap și involutar te trag în mine, îți simt limba umedă și caldă, iar tu continui să îmi săruți sexul. Urci înapoi, mă săruti și constat că nu am chiar un gust rău. În timp ce mă săruți și mă atingi, te dezbrac și te primesc în mine. Te simt în fiecare celulă a corpului meu. Alergi prin mine și plăcerea pe care mi-o oferiți, tu și cu iarba, mă face să vreau mai mult. Cred că voi doi mergeți mână-n mână, iar unul fără celălalt nu ați avea atâta putere asupra mea. Nu aș mai vrea să ieși din mine, sunt foarte excitată, iar dintr-o dată un alt val de căldură îmi traversează tot trupul. Încep să tremur și să simt  senzații ce nu pot fi descrise. Nici tu nu ești mai prejos, iar pupilele tale dilatate mă privesc neîncetat. Îmi zâmbești și rămânem goi, îmbrațișați multă vreme. 
Deodată revin la realitate, te văd lângă mine gol, mă încearcă un sentiment de vinovăție
și creierul îmi dictează două versuri ale unui artist autohton:
 "Știu că nu-i bine, știu că ești fructul oprit,
Dar ce n-am voie, mă ambiționează-nzecit..."

În oglindă

       Stau în pat, pe spate cu căștile în urechi și ascult cu volumul dat la maxim o nebună, una ca și mine de altfel. Mă gândesc la sentimentul ăsta al naibii care mă încearcă de ceva vreme. Nu știu dacă tu, care citești ai simţit asta. Dacă ai simţit scârbă și atracţie în același timp. Ce nenorocit și profund e... Știi ce îmi vine? Că uneori nici eu nu ştiu.
Mă gândesc cam cât de tare mă atrage. O atracţie greu de controlat. Simt prin vene. Parcă şi sângele ăsta al meu e nebun. Parcă e la un maraton şi vrea neapărat să câştige. Nu ştiu dacă e cel mai mişto sentiment, dar poate că sunt puţin psycho... Puţin mai mult. Sunt de necontrolat. Simt că aş fi intr-un preludiu continuu şi de la un moment la altul aştept să fiu penetrată ... simt că vreau mai mult. Că vreau să închid ochii şi când îi deschid să fiu undeva doar cu el. Să fie un dormitor mare cu întreg tavanul acoperit de o oglindă ca să ma pot bucura mai mult de imaginea trupurilor noastre. Să pot savura momentul. Să mă hrănesc cu întregul corp, inclusiv cu ochii. Să fiu pe spate, doar într-o lenjerie neagră şi el să mă sărute. Să înceapă cu buzele mele înfometate şi să continue cu sânii. Să mă lingă uşor pe ei, iar eu să am privirea în tavan. Să văd totul în oglindă. Să văd cum coboară până între picioarele mele. Să îi strâng uşor capul cu genunchii în timp ce îi privesc reflexia din oglindă. Cu siguranţă asta mi-ar amplifica plăcerea mea nebună. Aş vrea să se hrănească din mine până îl rog să mă penetreze cu mădularul lui care aşteaptă de mult o bucăţică umedă şi strâmtă. Să mă tragă către el şi să se înfingă ca un ac într-o bucată de denim. Tare şi adânc. Suficient de adânc încât să mă simt plină. Îl văd deasupra mea. În oglindă îi văd spatele şi fundul lui e perfect fără pic de celulită. Apoi îi zăresc chipul în faţa mea. Are ochii mari şi buze cărnoase. E frumos, iar asta mă face să îl doresc şi mai tare şi îi şoptesc uşor la ureche că-mi place şi că nu mă pot sătura. Mă prinde de mijloc şi mă întoarce. Sunt rezemată pe coate, cu spatele la el. Intră în mine brutal. 

Tremur toată. Controlul mi l-am pierdut de mult aşa că scot ţipete fără să vreau. Dintr-o secundă în alta simt că sunt gata să erup ca un vulcan care nu a încetat niciodată să fie activ. Simt că am ajuns acolo unde voiam. Sunt împlinită... Mă întreb dacă şi el se simte aşa. Închid ochii ca un soldat rănit pe front. Sunt prea extenuată ca să rămân trează şi prea satisfăcută ca să mai vreau ceva.

Văduva neagră

Pe-nserate, fără teamă Apar eu de nicăieri Nu-s paianjen, sunt o damă
Şi te-ntreb tu cum preferi.
Mai întâi te-ademenesc Iţi promit luna şi marea Tu crezi însă că iubesc, Nu că limita mi-e zarea. Zâmbetul nu mă tradează Ba şi chipul mă ajută Par eu înger ce veghează, Nu nebună prefacută Gândurile-mi sunt murdare Sufletul mi-e şi el negru Dar arzând de nerabdare E greu să rămâi integru. Să renunţ nu vreau,nu pot Să te chinui eu ador Te ghidez ca pe-un robot Pân' la mine-n dormitor. Am veninul foate dulce Te omor încet, dar sigur Tu nu vrei a te mai duce, Dar eu plec, te trezeşti singur.

Umed

   

    Mă dezbrac şi păşesc uşor în baia mea crem. După o zi toridă de vară simt nevoia să mă relaxez sub jetul  duşului. Lumina artificială a becului mă face să par creolă, în ciuda faptului că eu nu am stat nicio zi la plajă. Pielea mea e albă ca cea a unui bebeluş, dar ştiu de la prima întâlnire că asta te atrage la mine şi sincer nu aş strica-o pentru nimic în lume cu razele ultraviolete...
    Deschid robinetul și las apa să curgă. Sunetul ei mă liniștește, iar uneori atingerea apei îmi dă fiori. Profit de moment și îmi închid ochii lăsând-o să îmi ude trupul albicios. Nu aud nimic, dar pot să îţi simt respiraţia pe gâtul meu și mâinile tale ce îmi cuprind mijlocul. Deschid ochii și te văd ciudat printre stropi și fire umede de par. Mirosul tău te dă de gol și mă face să mă simt în siguranţă.  
   Te apropii de mine tot mai mult spunându-mi că mă dorești și mă săruţi timp îndelungat. Mă simt perfect. Combinaţia dintre atingerea apei și săruturile tale mă excită atât de tare încât îmi doresc să nu te mai oprești. 
   Refuz să îmi mai deschid ochii... Suntem faţă  în faţă sărutându-ne ca doi adolescenţi pe care au pus stăpânire hormonii, iar tu nu esti deloc cuminte. Îţi plimbi mâinile pe tot corpul meu și mă provoci fără a-mi atinge pântecele umed și dornic să te primească.  Sunt destul de mică pe lângă tine și uneori asta te enervează groaznic, dar azi nu. Astăzi ești altfel. Iţi desprinzi trupul de al meu și începi să îţi cobori buzele pe gât în jos de parcă ar fi ceva natural. Încep să simt din ce în ce mai mulţi fiori căci respiraţia ta ajunge pe sâni. Îmi iei sânii în palme, iar sfârcul stâng îl iei în gură. În timp ce te joci cu el, îţi miști usor mâna dreaptă de pe sân până pe clitoris și mi-l atingi cu mișcări circulare și lente. 
    Respiraţia mea e din ce în ce mai greoaie, iar din când în când mai scot căte un geamăt, involuntar, desigur. Sătul să îmi simţi umezeala doar cu mâna îţi pui întreaga gură pe EA. Te joci cu limba pe labiile  mele lipsite de păr și apoi mă penetrezi cu ea. Nu reușesc să îmi dau seama ce se întâmplă, dacă umezeala e de la apa dușului care curge neîncetat, de la saliva ta sau pur și simplu e sucul meu. Știu doar că ești nemaipomenit și că mă simt extraordinar. Mai am puţin și simt cum o iau razna, încep să tremur toată și să gem de plăcere. Ultimul sunet scos de mine e al naibii de ascuţit. Îmi oferi senzaţii fantastice, imposibil de descris. 
    Încep să aud mai tare apa ce curge peste mine, îmi deschid ochii. Tresar ca din somn, iar tu nu ești aici. Ai dispărut ca o nălucă...

Haosul meu..

     
      Mă cuprinde un dor, un dor aşa arzător încât aş merge mii de kilometri pe jos doar ca să îl văd un minut. Aş vrea să fiu acolo în fiecare dimineaţă, să îi văd chipul mângâiat de razele soarelui, să îl sărut cu ochii închişi. 
     Deschid ochii şi văd un alt chip. Un chip angelic, cu o privire blândă. Mă atinge delicat ca nu cumva să mă bruscheze, se apropie cu buzele cărnoase de mine, închid ochii şi îl sărut. 
     Deschid iar ochii şi simt o muşcătură pe gât. Sunt privită de doi ochi perverşi şi atinsă de două mâini lacome, apoi simt cum buza de jos îmi e muşcată de o gură înfometată, închid ochii..
     Deschid ochii şi sunt pe spate, fac dragoste, simt ce nu am mai simţit niciodată, privirea lui îmi oferă siguranţă, siguranţa faptului că mâine va fi lângă mine, îmi apropi gura de urechea lui, îl sărut uşor şi închid ochii...
    Deschid ochii şi simt că înnebunesc. Sunt penetrată adânc şi nu îi văd înfăţişarea, e în spatele meu, dar mâinile lui puternice mă trag de şolduri către el, tremur toată de plăcere, scot un geamăt şi închid ochii...
    Deschid ochii şi îi văd din nou chipul blând, îmi spune că mă iubeşte, încet îl sărut şi închid ochii...
    Deschid ochii şi văd acea privire perversă, aud dintr-un glas tremurat cât sunt de "bună", îmi muşcă buza de jos în timp ce îmi închid ochii...
    Încerc să îmi deschid ochii şi nu pot. Nu ochii nu îi pot deschide, ci ochii minţii. Sunt confuză. Mă aflu la graniţa dintre inocenţă şi perversitate, la graniţa dintre iubirea supremă şi culmile plăcerii. Parcă aş fi pierdută la o răscruce de drumuri, fără să ştiu ce să aleg şi fără ca cineva să mă ajute. Singura persoană care mă poate ajuta sunt eu. Dar eu? Eu sunt neputincioasă...  

Dar ochii? Ochii sunt ai tăi...

      

      Nu simt nimic când mă priveşti. Nici măcar ură. Căldura ochilor tăi nu mă mai înmoaie, deşi mă mai trece câte un fior, minuscul, dar suficient de mare ca să-mi străbată întregul trup. Dacă stau mai bine să ma gândesc, de fapt nu privirea ta îmi trezeşte simţurile ci amintirea privirii... E mai profundă decât ţi-ai închipui. Şi ştii de ce? Pentru că ea e numai a mea, ea locuieşte doar în mintea mea bolnavă, pe când privirea ta e a tuturor. Ţi-o poate vedea oricine, oricând. Ţi-o poate viola, fura sau mai rău, ţi-o poate urmări în timp ce tu mă priveşti pe mine. Şi nu, nu vreau. Vreau să fie doar a mea. Vreau să o păstrez pretutindeni şi nu o pot face decât dacă închid ochii şi mi-o amintesc...
     Pare mai blândă, mai inocentă, mai plină de iubire şi mai plină de mine decât în realitate. Pare a fi născută pentru mine. Pentru a fi acolo de la răsărit până la apus şi pentru a mă veghea. 
      Pentru a mă proteja, creându-mi lumea... Lume în care mă simt liberă cu toate că sunt prizoniera privirii tale. Pot să fac ce vreau, când vreau, cum vreau. Pot să zbor cu gândul în cele mai îndepărtate şi neatinse locuri, trecând orice graniţă.
      Ajung pe ţinuturi atemporale. Nu am limite şi sunt doar eu. Nu depind de nimeni, iar ochii tăi nici măcar nu mai sunt. Nu mai există nici amintirea lor. Iar fiorul? Fiorul a dispărut şi el... 

Nimeni nu are voie să fure frumosul din sufletul nostru!

 


      Aşa cum spune un proverb românesc "Nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-ţi place" , fiecare dintre noi vede frumosul altfel şi asta parcă îi oferă protecţie "frumosului" nostru.
    Nimeni nu are voie să îţi invadeze sufletul şi mintea. Trebuie să fii stăpân pe tine! Întotdeauna trebuie să-ţi susţii ideea până la capăt, indiferent de ce zic cei din jur. 
    Cam aşa e şi cu frumosul, dacă tu consideri că un lucru e frumos, iar unul dintre cei apropiaţi nu, tu nu trebuie să-l judeci pe el, dar nici el pe tine, căci nu sunteţi voi de vină pentru faptul că vedeţi frumosul diferit şi că ce e pentru tine frumos, nu e pentru el şi invers. 
     Ficare dintre noi e diferit şi pentru fiecare dintre noi frumosul înseamnă altceva, iar când spunem "Nimeni nu are voie să fure frumosul din sufletul nostru" ne putem gândi la faptul că nu trebuie să ne lăsăm influenţaţi şi să nu dăm dreptul nimănui să ne schimbe gusturile. 
      Consider că e foarte important să fii original şi să ai curaj să îţi recunoşti gusturile indiferent de domeniu chiar dacă lumea te-ar putea considera vreun nebun sau vreun nonconformist.
        Frumosul tău e doar al tău şi nimeni nu poate vedea lumea prin ochii tăi aşa cum nici tu nu poţi vedea lumea prin ochii altora...

Vis...

Am închis ochii şi am încercat să mă găsesc
Eram pe-un câmp şi alergam fără să obosesc,
Eram liberă-n gând şi liniştită-n suflet
Aveam pe chip culoare şi-un larg zâmbet.

Am păşit într-o lume de basm
Acolo era bine, nu era sarcasm
Adevărul şi pacea domnea peste tot
Erau doar oameni ce nu ziceau  "nu pot".

Nu aveam griji, amintiri sau nevoi
Pe cer era soare, nici urme de ploi
Lumea era bună, lipsită de falsuri
Păsărelele cântau în mii de glasuri.

Iubirea era a ţării regină,
Cele mai întunecate nopţi aveau lumină,
Nu existau femei care să vândă plăceri
Nici oameni cu regrete pentru ziua de ieri.

M-am trezit deodată fără să-mi doresc
Totul părea aievea, dar acum mă-ndoiesc
Lumea de-aici e condusă de minciună
Nici vorbă de iubire, ura-i stăpână. 

Toţi îţi vor binele, nu îi lăsa să ţi-l ia!

   Decizii... Sunt greu de luat căci ne e frică de consecinţe.     "Dacă fac aşa cum e? Dar dacă... ? Totuşi poate ar fi bine să... " cam asta ne întrebăm şi ne răspundem în acele momente, iar tot ce se întâmplă în capul nostru e o nebunie.  Cred că pe puţin o sută e numărul nopţilor nedormite din viaţa unui om din cauza hotărârilor importante pe care e supus să le ia. După câteva zeci de astfel de nopţi am ajuns la concluzia că important e să îţi fie ţie bine. Să te gândeşti mai întâi la propria persoană şi apoi la ceilalţi. Fii sigur că toţi fac aşa şi mai întâi se gândesc la ei... Este o vorbă: "Toţi îţi vor binele, nu îi lăsa să ţi-l ia!", pe mine sincer mă pune adesea pe gânduri şi încep să cred din ce în ce mai tare că e adevărată.  
     Trăim într-o lume nebună. Exact ca în junglă.
     Prea puţini mai sunt sinceri şi spun verde-n faţă ce au de spus, prea puţini mai ţin la valorile morale şi îngrijorător e faptul că numărul celor care joacă teatru e într-o creştere continuă. Dar ce să-i faci? Nu ai ce, crede-mă. Doar să te pazeşti de aceşti "actori" şi să ai încredere doar în tine şi în ceea ce vezi căci ochii tai nu te vor înşela niciodată, pe când urechile prin spusele altora au făcut-o deja de sute de ori. Şi te doare... Normal că te doare cănd ştii  că adevărul nu e acela pe care îl auzi sau mai rău e când aflii că adevărul pe care îl ştiai de fapt nu e adevăr. Suntem oameni şi e firesc ca uneori să încercăm să ascundem adevărul într-o minciună frumos "ambalată", dar să fim serioşi, cât putem suporta asta? Cât mai putem să minţim sau cât mai putem accepta minciunile? Au şi ele numărul lor finit... Câţi din ziua de astăzi mai preferă o minciună frumoasă în schimbul adevărului? Nimeni, nu? Nici măcar tu... "Deschide-ţi ochii şi încetează să mai crezi că lumea e ca-n basme!" ... Asta mi-am zis după ce am realizat că sunt sătulă de minciuni... 

O.C.T-sufletul meu...

   Probabil că e cea ma frumoasă clădire din cartierul meu de aceea mă fascina de mică. Îmi amintesc cu drag de gălăgia din curtea acelei clădiri, mulţimea de copii şi adolescenţi şi gardurile sale de fier. Aveam vreo 5 ani când am auzit pentru prima dată un sunet de clopoţel şi un cântec într-o limbă pe care nu o mai auzisem până atunci, dar mi-a plăcut şi am încercat să aud în fiecare an acel eveniment cu acea melodie venită parcă de pe alte meleaguri. Anul acesta când a venit momentul să cânt şi eu "Gaudeamus" mi-am adus aminte de acele clipe când eram doar un copil şi nu înţelegeam nimic din ce se întâmplă acolo...

Era o zi ploioasă, posomorâtă de septembrie a anului 2008. Ziua pe care aş vrea să o mai trăiesc acum... Ziua în care am început şi eu liceul. Eram dezamăgită, confuză, timidă. Nu cunoşteam aproape pe nimeni, iar elevii de a XII-a mă speriau de-a dreptul. Aveam impresia că liceul va fi un calvar pentru mine şi că nu mă voi putea integra niciodată, dar uite-mă scriind despre el. Treptat a devenit unul dintre locurile dragi mie. Alături de colegi şi de profesori am trăit cele mai minunate clipe fără să îmi dau seama. Recunosc că în clasa a IX-a nu a fost foarte bine, dar din a X-a îmi era mai mare dragul să merg la şcoală. Mă trezeam cu drag şi abia aşteptam. Ştiu că nu am fost cea mai cuminte sau cea mai bună elevă, dar liceul acesta m-a făcut să-mi doresc să devin profesoară. Am întâlnit în el nişte persoane extraordinare, nu doar simpli profesori ci adevărate modele de urmat. 

   Acum după aproape 3 luni de când am terminat liceul încă nu îmi vine să cred că nu voi mai fi elevă acolo. Poate mă credeţi nebună, dar am simţit nevoia să merg la festivitatea de început de an şcolar. Îmi era dor de ei. De mâna aia de oameni care se chinuie să ne pregătească pentru viaţă. De oamenii aceia de care uneori ne era frică, alteori ne ascundeam sau îi vorbeam de rău,dar din păcate eu nu mai aveam clasă acolo....  Colegii... de ei să nu mai vorbim. Dacă la început mi se păreau figuranţi, îngâmfaţi sau mai ştiu eu cum, pe parcursul anilor am realizat că am cei mai tari colegi şi că îi iubesc. Aş da orice să mai fac măcar o dată liceul, aşa că tu cel ce citeşti dacă eşti încă la şcoală te sfătuiesc să profiţi din plin de anii de liceu... 

Stări de spirit...

Nu o simţim mereu căci ar fi prea aiurea să ne fie alături permanent. Ne-ar face să ne luăm zilele, dar există şi ne face să ne simţim neimportanţi... Ştii la ce mă refer? Mă refer la răceala dintre oameni sau acea tensiune care apare din senin şi persistă căteva zile şi care ne înnebunineşte. Spune-mi tu sincer că nu te disperă acea stare care te agită, acele răspunsuri seci care parcă ascund ceva... Atunci când te aflii cu o persoană  importantă din viaţa ta într-o situaţie de genul acesta parcă nici poftă de mâncare nu mai ai, parcă nu mai ai răbdare la nimic şi parcă orice ar zice persoana în cauză te irită şi vicerversa. Ce dracu să facem să scăpăm de această stare? E aiurea. Cum zicea un citat "Dacă o persoană a reuşit să îţi schimbe starea de spirit înseamnă că acea persoană e cu adevărat importantă!"...

 Doamne nu mai beau niciodată.... sigur ai zis-o şi tu! O altă stare "faină", starea aceea de a doua zi ce se numeşte mahmureală. Durerea aia de cap sau arsura aia la stomac sunt de nedescris. Plus ameţeli şi stări de vomă.... Ciudat e că nu prea ne gândim prea mult la consecinţe când vine vorba de păhărel, dar ce să-i faci?


Urăsc când mi se întâmplă asta. Ce frumos e când nu cunoşti cu adevărat anumiţi oameni, serios vorbesc. E mult mai bun sentimentul ăsta decât să ajungi să cunoşti o persoană foarte bine şi să realizezi că nu e ceea ce-ţi doreai, sau asa cum credeai că e de fapt. În momentele de genul acesta eu simt că îmi pică cerul în cap şi aş da orice să nu fii cunoscut acel om vreodată. Uneori oamenii sunt asemenea merelor. Unii sunt frumoşi la exterior şi putrezi în interior sau invers. E ca şi când ai deschide un cadou frumos ambalat şi înăuntru nu ai găsi nimic...

Timp, încotro mergi?

   Aş da timpul înapoi exact cu şapte zile.... Să fie 1 Septembrie şi să vină el. Să fiu cumprinsă de emoţie, să fiu neliniştită şi să îmi fac o mie de gânduri până ce ajunge la mine. Dar vezi tu? NU POT deoarece  timpul este unul dintre marii duşmani ai omenirii. Multe lucruri au luat cu totul alte întorsături decât cele stabilite şi asta doar din cauza ireversibilităţii timpului. Auzim de multe ori "Dacă aş fi avut timp să..." sau "dacă as da timpul înapoi sigur aş face... " , dar din păcate rămânem doar cu asta şi nu putem schimba nimic din trecutul nostru. Singurul lucru ce rămâne dupa trecerea timpului, nenorocitul de el, sunt amintirile. Fie unele frumoase sau mai puţin frumoase, sunt amintiri, iar omul ajunge la o vârstă când începe să se hrănească cu ele. 

   Ştim cu toţii că există momente în viaţă pe care le trăim o singură dată ca de exemplu prima întâlnire cu o persoană. Eu una, şi acum îmi aduc aminte cu drag de prima mea întălnire cu M în gară, erai Mai, 5 Mai chiar. O zi însorită, caldă, frumoasă. A fost unul dintre cele mai frumoase momente, dar acum acel moment face parte din "trecut", bine, trecutul apropiat, dar trecut.. E o amintire frumoasă, una dintre cele mai frumoase chiar fapt pentru care am aşezat-o cu grijă în raftul amintirilor. Mi-e aşa de ciudă pe ireversibilitatea timpului şi am mai observat că pe măsură ce înaintăm în vârstă, timpul parcă se scurge tot mai repede şi parcă nu mai are aceeaşi răbdare cu noi, pe care o avea atunci când eram copii. Care e scopul lui de fapt? Ce vrea de la noi? Din păcate noi nu avem nicio putere asupra timpului, niciun control cu toate că îl măsurăm în secunde, minute,ore, zile, săptămâni, luni, ani, decenii, secole, milenii... Degeaba căci suntem neputincioşi în faţa lui. Tot ce putem face e să ne rugăm să putem ţine pasul cu dânsul şi cam atât...
        
     "Timpul este ca un motor, 
                   însă unul ce se hrăneşte cu suflete."

Din lumea celor care nu cuvântă,dar ar fi interesant să o facă

   Te-ai gândit vreodată cum ar fi dacă unul dintre obiectele dragi ţie ar avea glas?  Acum, de câteva zile eram la duş şi mă uitam la lănţişorul de la gâtul meu... Mă gândeam la câte a fost martor săracul de el, de câte ori m-a văzut plângând, sau râzând, de câte ori mi-a simţiti trupul copleşit de emoţii sau de plăceri. Cu siguranţă şi tu ai un obiect dintr-ăsta care a fost martor la toate lucrurile pe care le-ai făcut, fie ele bune sau mai puţin bune. Dar imaginează-ţi că acest obiect prinde glas când nici nu te aştepţi şi începe să spună lumii tot ce ai făcut, ar fi interesant nu?  Sau cum ar fi dacă ar începe să povestească despre propriile intimităţi doar după moartea ta? Să afle întreaga lume toate secretele tale? Ar fi şocant, nu? Să afle lumea pe unde ai umblat, cum ai umblat, cu cine ai umblat, ce ai făcut, când ai făcut, de ce ai făcut... Poate că propria imagine ar fi ruinată sau din contră, poate s-ar îmbunătăţi. 
   Mă puteţi considera vreo nebună sau vreo femeie  a dracului, dar sinceră să fiu mi-ar place să asist la o astfel de scenă. Să fiu la un eveniment şi să văd cum un cercel, un telefon mobil sau mai ştiu eu ce obiect , începe să dea din casa unei femei din asta aşa mai sofisticată. Mi-ar place să aflu cât mai multe despre cât mai multă lume. Cred că aş fi in stare să fac chiar un "amanet" pentru aceste obiecte, doar de dragul de a afla secrete.  M-ar amuza să aflu "nimicuri" de la nişte obiecte drăguţe, dar ştiu că nu voi avea niciodată această plăcere...

Eşti om, deci ai făcut-o şi tu!

   Hai recunoaşte că şi tu ai făcut-o de cel puţin zece ori în viaţa ta şi că o vei mai face de cel puţin încă de atâtea ori. Recunoaşte că şi tu ai "omis" să spui o parte din adevăr sau întregul adevăr doar ca să îţi fie ţie bine. Dar de câte ori te-ai simţit împlinit că nu ai zis adevărul? De câte ori te-ai pus seara în pat şi te-a mustrat conştiinţa? Îţi zic eu că după primele minciuni ai mai avut câte o mustrare, dar mai apoi  începi să obişnuieşti şi îţi este mai greu să spui adevărul decât să minţi . Ale dracului sunt cuvintele omului. Cuvintele astea nenorocite te pot face să îţi vinzi şi sufletul căci eşti prea orb ca să vezi că eşti minţit. Cum poţi să arunci aşa cu neadevăruri în stânga şi în dreapta? E greu să ştii că ai cel puţin o persoană apropiată care te minte sau care a făcut-o măcar odată uitându-se la tine zâmbind. Tu nu realizezi ce urât este să minţi doar atunci când eşti minţit. Poate că de multe ori adevărul ar durea mai tare, dar eu una, aş fi mai mulţumită să aud un adevăr crud, decât o minciună frumoasă căci ştiţi şi voi "Minciuna are picioare scurte" şi până la urmă aflu şi adevărul şi chiar nu are rost să minţi. Recunosc, am făcut-o şi eu, uneori mă simţieam ca o infractoare, alteori mă simţeam vicleană şi puternică, iar câteodată nu simţeam nimic. 
   Te-ai gândit vreodată cum ar fi dacă ai plăti cu bani pentru fiecare minciună? Oare ai mai fi minţit de atâtea ori de căte ai făcut-o? Cel mai grav e că uneori  minţim fără să ne dăm seama şi mai şi pierdem încrederea celor din jur, iar încetul cu încetul ne pierdem pe noi înşine şi ajugem să purtăm nişte măşti pe care nu ni le mai dăm jos nici atunci când suntem doar noi, în camera noastră şi nu ne vede nimeni altcineva...

M

Există multe lucruri importante în viaţă, iar printre aceste lucruri se numară şi cunoaşterea propriului trup. Consider că e un lucru foarte important să îţi cunoşti fiecare părticică din corp, să  îţi cunoşti reacţiile pe care le ai la acţiunea unor stimuli şi să ştii să le şi controlezi, dacă se poate. E normal să ştii ce te doare, când, de ce.... Ce îţi face plăcere, ce nu... Cum, în ce mod, sub acţiunea cui începi să te exciţi şi mai ales care sunt zonele tale erogene. În afară de clitoris, sâni sau penis mai avem şi altele, pe care le descoperim doar analizându-ne, mângâindu-ne... De multe ori auzim  din gura femeilor/fetelor expresii de genul: "eu nu am avut niciodată orgasm"... Doamneee! Cum naiba să îţi doreşti să fii avut vreun orgasm oferit de partenerul tău (care e străin) dacă nu eşti în stare tu, în primul rând să ajungi de una singură la unul? Cum vrei să ştie partenerul tău ce îţi place dacă tu nu-i spui? Sau ce să-i spui când de fapt, nici nu tu nu te cunoşti pe tine...Eu cred că e important să îţi cunoşti trupul înainte de a-ţi începe viaţa sexuală.
 În trecut  era considerată o perversiune şi semn de boală psihică dacă îţi produceai singur plăceri, în prezent este considerată o activitate normală, pentru o viaţă sexuală plăcută, împlinită şi fără riscuri. Este o modalitate normală pentru a simţi plăcerea sexuală şi poate fi efectuată pe tot parcursul vieţii. 
Masturbarea este considerată o problemă când inhibă activitatea sexuală cu partenerul, când este facută în public sau dacă dăunează persoanei. Poate fi considerată dăunătoare dacă este efectuată compulsiv şi/sau intervine în buna desfăşurare a activităţilor  zilnice, dar dacă e facută cu măsură aduce doar beneficii... 

Cică perechea ideală...

Astăzi am intrat pe facebook şi am văzut această imagine distribuită de către vreo cinci,şase persoane... M-a înnebunit. Fiţi serioşi... "pereche ideală" dacă el e primul şi ea ultima? O Doamne. Nu trebuie să fie primul ca să formaţi un cuplu de viitor. Ce idee... Eu una sunt de altă părere. Perechea ideală e aceea pereche care visează la un viitor împreună şi mai şi fac ceva pentru a-şi îndeplini visul. Doi oameni sunt ideali unu pentru celălalt atunci când sunt în stare să se accepte aşa cum sunt, cu bune, cu rele, cu calităţi, cu defecte, cu ticuri, fără... Oameni care nu ascund nimic unul de celălalt şi au o relaţie în care minciuna nu există şi nici nu a existat vreodată. Un cuplu ideal e acel cuplu în care ajutorul reciproc nu lipseşte, relaţia lor fiind bazată pe respect, iubire şi înţelegere. Eu zic că nu contează numărul partenerilor pe care i-ai avut înainte de actuala relaţie ci contează comportamentul tău şi atitudinea ta  faţă de partenerul actual., aşa că nu mă mai luaţi cu poveşti de genu', cu primul, ultimul.... Nu mai trăim de mult în Evul Mediu, iar tentaţiile sunt peste tot.

Despărţirile...

   Si încă încerc să îmi caut o ocupaţie. Un lucru care să mă facă să uit ceea ce trebuie să uit. Orice fac, oriunde mă uit sau orice aş vrea să fac  mă duce cu gândul la el. 
   Despărţirile... Ce ne-am face noi dacă nu ar exista ele? De ce am mai suferi noi? Fie că sunt dureroase şi profunde, dulci şi răzbunatoare, temporare sau definitive ele tot aduc în sufletele noastre o doză de amărăciune. Cum spun eu "te fac să te simţi degeaba"... Îţi pui atâtea speranţe într-o simplă relaţie, investeşti atâtea sentimente, îţi faci atâtea planuri... Ca să ce? Că până la urmă tot se sfârşeşte. Bun, unii care citesc nu îmi dau dreptate spunând că dacă vrei şi lupţi povestea ta de dragoste va avea un final fericit, dar în majoritatea cazurilor nu e aşa... Vise năruite, nelinişte, singurătate... Credeai că ai totul şi-ai pierdut. În astfel de momente poţi să ai orice căci dacă nu ai persoana pe care o iubeşti  totul e în zadar. Uneori uiţi şi cine eşti. 
   Ştim cu toţii că lumea nu stă doar într-o singură persoană, unii spun: "nu mai plânge, mai sunt sute... şi poate mai bune decât el/ea".  Dar acum serios cine e în stare după o despărţire să se gândească la o altă persoană? Probabil cei care au avut relaţii doar pentru anumite beneficii nicidecum o relaţie bazată pe iubire, încredere, respect şi ajutor reciproc...Bine ar fi dacă omul şi-ar putea formata memoria asemenea hard-ului de la computer. Nu ar mai avea atâta bătaie de cap, nu ar mai fi bântuit de amintiri şi ar trece mult mai uşor peste momente dintr-astea nasoale precum despărţirile. Însă din păcate nu putem şi suntem nevoiţi să ne luptăm cu noi înşine. Creierul nostru vreau una, iar sufletul (prostul de el) vrea altceva. 
   Oricum în situaţii de genul acesta este important să gândeşti cu mintea, nu cu sufletul şi să încerci să vezi partea plină a paharului. Trebuie să vedem că despărţirile sunt cele care ne fac mai puternici, iar aceste relaţii sunt cele care ne dau câte o lecţie cu fiecare relaţie având ocazia să învăţăm câte ceva cu timpul devenind pregătiţi pentru o relaţie frumoasă, de lungă durată care ne va duce în faţa altarului. 

Indiferenţa...

Al dracului sentiment e indifereţa. Unul dintre cele mai a dracului chiar. Imposibil să nu te omoare. Încet, dar sigur. De fapt cred că indiferenţa este cea care generează ura. Dar mă întreb cum de te poate durea ceva aşa tare precum nepăsarea? Nu sunt foarte multe sentimente ce îţi oferă asemenea "senzaţii", dar şi când ai parte de astfel de trăiri, simţi până în măduva oaselor. La fel ca o lovitură, destul de puternică pentru a-ţi provoca o rană adâncă şi o cicatrice pe viaţă. În momentele de genu începi să analizezi lucrurile în detaliu. Analizezi aşa de amănunţit cum nu te gândeai că o vei face vreodată. Te întrebi şi cauţi răspunsuri asemenea unui filosof şi cu toate acestea te afunzi mai tare în necunoscut devenind din ce în ce mai confuz. Începi să îţi pui proasta întrebare: "care e roul meu pe Pământ?" sau mai simplu şi mai banal: "de ce trăiesc?"... Doamne cât de naivi putem fi uneori, noi oamenii. Ce are dacă o persoană te tratează cu indiferenţă? Ar trebui să treci peste deoarece cu siguranţă există măcar alte două, trei pentru care însemni ceva. Nu mult, dar însemni. Însă în acele clipe nu suntem în stare să vedem părţile bune  ci doar pe cele rele. Nu suntem în stare nici să acceptăm ajutorul celor din jur, nici măcar să acceptăm un sfat, să ascultăm o vorbă. Orice ni se spune, noi luăm în nume de rău. Vedem doar un singur drum şi nu căutăm alternative, dar şi când ne trezim la realitate râdem de cât de proşti am putut fi, dar asta e. Viaţa nu-ţi poate oferi doar fericire. Trebuie să munceşti ca să ajungi la ea căci altfel nu o vei ştii preţui...

Garăăă...

Habar nu am cum să încep... Dacă e să vă spun ceea ce mă doare sigur mă veţi judeca spunând că acesta nu este un jurnal. Dacă nu vă scriu ceea ce simt nu mă simt eu împlinită. Nici cum nu e bine. Pun pariu că şi vouă v-a dat bătăi de cap distanţa. Cel puţin o dată în viaţă aţi plâns din cauza ei. Şi nu e cazul să ziceţi că nu e adevărat că asta ar însemna să vă minţiţi pe voi înşivă. Uite că nici eu nu am putut trece peste. Week-end-ul acesta am început să văd gara cu alţi ochi. Serios vorbesc... Cu toate că nu umblu eu prea des cu trenul,umblă alţii, şi printre acei "alţii" se află şi o persoana foarte dragă mie. Deci cum vă spuneam, gara pentru mine este un loc mirific. Stând ieri în ea şi uitându-mă la agitaţia din jur am observat că pe feţele persoanelor de pe peron se putea citi cu uşurinţă neliniştea. Unii erau neliniştiţi că trebuiau să plece cu următorul tren, cine ştie unde, cine ştie pentru ce, iar alţii erau la fel ca mine... Neliniştiţi, nerăbdători, poate stresaţi căci aşteptau ca trenul ce ajunge în gară să aducă pe cineva drag. La un moment dat aşteptănd am început să îmi pun întrebări. Oare la câte întâlniri şi despărţiri a fost martoră clădirea gării? Oare ce ar spune dacă ar avea gură? Cu siguranţă dacă ar avea ochi aceştia ar fi plini de lacrimi. Şi întâlnirile şi despărtirile pentru mine sunt la fel de emoţionante. Niciodată nu am fost în stare să conduc pe cineva la gară şi sinceră să fiu nu ştiu dacă voi fi vreodată în stare să o fac. Trăirile pe care le ai atunci când mergi să aştepţi pe cineva nu se pot compara cu cele pe care le ai când conduci pe cineva, asta e clar... Eu una, dacă ar trebui să văd cum o persoană dragă se urcă în tren şi pleacă aş simţi că o parte din suflet mi se duce odată  cu aceasta. Şi cum spunea cineva: "Gara a văzut mai multe săruturi sincere decât starea civilă..."