Vis...

Am închis ochii şi am încercat să mă găsesc
Eram pe-un câmp şi alergam fără să obosesc,
Eram liberă-n gând şi liniştită-n suflet
Aveam pe chip culoare şi-un larg zâmbet.

Am păşit într-o lume de basm
Acolo era bine, nu era sarcasm
Adevărul şi pacea domnea peste tot
Erau doar oameni ce nu ziceau  "nu pot".

Nu aveam griji, amintiri sau nevoi
Pe cer era soare, nici urme de ploi
Lumea era bună, lipsită de falsuri
Păsărelele cântau în mii de glasuri.

Iubirea era a ţării regină,
Cele mai întunecate nopţi aveau lumină,
Nu existau femei care să vândă plăceri
Nici oameni cu regrete pentru ziua de ieri.

M-am trezit deodată fără să-mi doresc
Totul părea aievea, dar acum mă-ndoiesc
Lumea de-aici e condusă de minciună
Nici vorbă de iubire, ura-i stăpână. 

Toţi îţi vor binele, nu îi lăsa să ţi-l ia!

   Decizii... Sunt greu de luat căci ne e frică de consecinţe.     "Dacă fac aşa cum e? Dar dacă... ? Totuşi poate ar fi bine să... " cam asta ne întrebăm şi ne răspundem în acele momente, iar tot ce se întâmplă în capul nostru e o nebunie.  Cred că pe puţin o sută e numărul nopţilor nedormite din viaţa unui om din cauza hotărârilor importante pe care e supus să le ia. După câteva zeci de astfel de nopţi am ajuns la concluzia că important e să îţi fie ţie bine. Să te gândeşti mai întâi la propria persoană şi apoi la ceilalţi. Fii sigur că toţi fac aşa şi mai întâi se gândesc la ei... Este o vorbă: "Toţi îţi vor binele, nu îi lăsa să ţi-l ia!", pe mine sincer mă pune adesea pe gânduri şi încep să cred din ce în ce mai tare că e adevărată.  
     Trăim într-o lume nebună. Exact ca în junglă.
     Prea puţini mai sunt sinceri şi spun verde-n faţă ce au de spus, prea puţini mai ţin la valorile morale şi îngrijorător e faptul că numărul celor care joacă teatru e într-o creştere continuă. Dar ce să-i faci? Nu ai ce, crede-mă. Doar să te pazeşti de aceşti "actori" şi să ai încredere doar în tine şi în ceea ce vezi căci ochii tai nu te vor înşela niciodată, pe când urechile prin spusele altora au făcut-o deja de sute de ori. Şi te doare... Normal că te doare cănd ştii  că adevărul nu e acela pe care îl auzi sau mai rău e când aflii că adevărul pe care îl ştiai de fapt nu e adevăr. Suntem oameni şi e firesc ca uneori să încercăm să ascundem adevărul într-o minciună frumos "ambalată", dar să fim serioşi, cât putem suporta asta? Cât mai putem să minţim sau cât mai putem accepta minciunile? Au şi ele numărul lor finit... Câţi din ziua de astăzi mai preferă o minciună frumoasă în schimbul adevărului? Nimeni, nu? Nici măcar tu... "Deschide-ţi ochii şi încetează să mai crezi că lumea e ca-n basme!" ... Asta mi-am zis după ce am realizat că sunt sătulă de minciuni... 

O.C.T-sufletul meu...

   Probabil că e cea ma frumoasă clădire din cartierul meu de aceea mă fascina de mică. Îmi amintesc cu drag de gălăgia din curtea acelei clădiri, mulţimea de copii şi adolescenţi şi gardurile sale de fier. Aveam vreo 5 ani când am auzit pentru prima dată un sunet de clopoţel şi un cântec într-o limbă pe care nu o mai auzisem până atunci, dar mi-a plăcut şi am încercat să aud în fiecare an acel eveniment cu acea melodie venită parcă de pe alte meleaguri. Anul acesta când a venit momentul să cânt şi eu "Gaudeamus" mi-am adus aminte de acele clipe când eram doar un copil şi nu înţelegeam nimic din ce se întâmplă acolo...

Era o zi ploioasă, posomorâtă de septembrie a anului 2008. Ziua pe care aş vrea să o mai trăiesc acum... Ziua în care am început şi eu liceul. Eram dezamăgită, confuză, timidă. Nu cunoşteam aproape pe nimeni, iar elevii de a XII-a mă speriau de-a dreptul. Aveam impresia că liceul va fi un calvar pentru mine şi că nu mă voi putea integra niciodată, dar uite-mă scriind despre el. Treptat a devenit unul dintre locurile dragi mie. Alături de colegi şi de profesori am trăit cele mai minunate clipe fără să îmi dau seama. Recunosc că în clasa a IX-a nu a fost foarte bine, dar din a X-a îmi era mai mare dragul să merg la şcoală. Mă trezeam cu drag şi abia aşteptam. Ştiu că nu am fost cea mai cuminte sau cea mai bună elevă, dar liceul acesta m-a făcut să-mi doresc să devin profesoară. Am întâlnit în el nişte persoane extraordinare, nu doar simpli profesori ci adevărate modele de urmat. 

   Acum după aproape 3 luni de când am terminat liceul încă nu îmi vine să cred că nu voi mai fi elevă acolo. Poate mă credeţi nebună, dar am simţit nevoia să merg la festivitatea de început de an şcolar. Îmi era dor de ei. De mâna aia de oameni care se chinuie să ne pregătească pentru viaţă. De oamenii aceia de care uneori ne era frică, alteori ne ascundeam sau îi vorbeam de rău,dar din păcate eu nu mai aveam clasă acolo....  Colegii... de ei să nu mai vorbim. Dacă la început mi se păreau figuranţi, îngâmfaţi sau mai ştiu eu cum, pe parcursul anilor am realizat că am cei mai tari colegi şi că îi iubesc. Aş da orice să mai fac măcar o dată liceul, aşa că tu cel ce citeşti dacă eşti încă la şcoală te sfătuiesc să profiţi din plin de anii de liceu... 

Stări de spirit...

Nu o simţim mereu căci ar fi prea aiurea să ne fie alături permanent. Ne-ar face să ne luăm zilele, dar există şi ne face să ne simţim neimportanţi... Ştii la ce mă refer? Mă refer la răceala dintre oameni sau acea tensiune care apare din senin şi persistă căteva zile şi care ne înnebunineşte. Spune-mi tu sincer că nu te disperă acea stare care te agită, acele răspunsuri seci care parcă ascund ceva... Atunci când te aflii cu o persoană  importantă din viaţa ta într-o situaţie de genul acesta parcă nici poftă de mâncare nu mai ai, parcă nu mai ai răbdare la nimic şi parcă orice ar zice persoana în cauză te irită şi vicerversa. Ce dracu să facem să scăpăm de această stare? E aiurea. Cum zicea un citat "Dacă o persoană a reuşit să îţi schimbe starea de spirit înseamnă că acea persoană e cu adevărat importantă!"...

 Doamne nu mai beau niciodată.... sigur ai zis-o şi tu! O altă stare "faină", starea aceea de a doua zi ce se numeşte mahmureală. Durerea aia de cap sau arsura aia la stomac sunt de nedescris. Plus ameţeli şi stări de vomă.... Ciudat e că nu prea ne gândim prea mult la consecinţe când vine vorba de păhărel, dar ce să-i faci?


Urăsc când mi se întâmplă asta. Ce frumos e când nu cunoşti cu adevărat anumiţi oameni, serios vorbesc. E mult mai bun sentimentul ăsta decât să ajungi să cunoşti o persoană foarte bine şi să realizezi că nu e ceea ce-ţi doreai, sau asa cum credeai că e de fapt. În momentele de genul acesta eu simt că îmi pică cerul în cap şi aş da orice să nu fii cunoscut acel om vreodată. Uneori oamenii sunt asemenea merelor. Unii sunt frumoşi la exterior şi putrezi în interior sau invers. E ca şi când ai deschide un cadou frumos ambalat şi înăuntru nu ai găsi nimic...

Timp, încotro mergi?

   Aş da timpul înapoi exact cu şapte zile.... Să fie 1 Septembrie şi să vină el. Să fiu cumprinsă de emoţie, să fiu neliniştită şi să îmi fac o mie de gânduri până ce ajunge la mine. Dar vezi tu? NU POT deoarece  timpul este unul dintre marii duşmani ai omenirii. Multe lucruri au luat cu totul alte întorsături decât cele stabilite şi asta doar din cauza ireversibilităţii timpului. Auzim de multe ori "Dacă aş fi avut timp să..." sau "dacă as da timpul înapoi sigur aş face... " , dar din păcate rămânem doar cu asta şi nu putem schimba nimic din trecutul nostru. Singurul lucru ce rămâne dupa trecerea timpului, nenorocitul de el, sunt amintirile. Fie unele frumoase sau mai puţin frumoase, sunt amintiri, iar omul ajunge la o vârstă când începe să se hrănească cu ele. 

   Ştim cu toţii că există momente în viaţă pe care le trăim o singură dată ca de exemplu prima întâlnire cu o persoană. Eu una, şi acum îmi aduc aminte cu drag de prima mea întălnire cu M în gară, erai Mai, 5 Mai chiar. O zi însorită, caldă, frumoasă. A fost unul dintre cele mai frumoase momente, dar acum acel moment face parte din "trecut", bine, trecutul apropiat, dar trecut.. E o amintire frumoasă, una dintre cele mai frumoase chiar fapt pentru care am aşezat-o cu grijă în raftul amintirilor. Mi-e aşa de ciudă pe ireversibilitatea timpului şi am mai observat că pe măsură ce înaintăm în vârstă, timpul parcă se scurge tot mai repede şi parcă nu mai are aceeaşi răbdare cu noi, pe care o avea atunci când eram copii. Care e scopul lui de fapt? Ce vrea de la noi? Din păcate noi nu avem nicio putere asupra timpului, niciun control cu toate că îl măsurăm în secunde, minute,ore, zile, săptămâni, luni, ani, decenii, secole, milenii... Degeaba căci suntem neputincioşi în faţa lui. Tot ce putem face e să ne rugăm să putem ţine pasul cu dânsul şi cam atât...
        
     "Timpul este ca un motor, 
                   însă unul ce se hrăneşte cu suflete."

Din lumea celor care nu cuvântă,dar ar fi interesant să o facă

   Te-ai gândit vreodată cum ar fi dacă unul dintre obiectele dragi ţie ar avea glas?  Acum, de câteva zile eram la duş şi mă uitam la lănţişorul de la gâtul meu... Mă gândeam la câte a fost martor săracul de el, de câte ori m-a văzut plângând, sau râzând, de câte ori mi-a simţiti trupul copleşit de emoţii sau de plăceri. Cu siguranţă şi tu ai un obiect dintr-ăsta care a fost martor la toate lucrurile pe care le-ai făcut, fie ele bune sau mai puţin bune. Dar imaginează-ţi că acest obiect prinde glas când nici nu te aştepţi şi începe să spună lumii tot ce ai făcut, ar fi interesant nu?  Sau cum ar fi dacă ar începe să povestească despre propriile intimităţi doar după moartea ta? Să afle întreaga lume toate secretele tale? Ar fi şocant, nu? Să afle lumea pe unde ai umblat, cum ai umblat, cu cine ai umblat, ce ai făcut, când ai făcut, de ce ai făcut... Poate că propria imagine ar fi ruinată sau din contră, poate s-ar îmbunătăţi. 
   Mă puteţi considera vreo nebună sau vreo femeie  a dracului, dar sinceră să fiu mi-ar place să asist la o astfel de scenă. Să fiu la un eveniment şi să văd cum un cercel, un telefon mobil sau mai ştiu eu ce obiect , începe să dea din casa unei femei din asta aşa mai sofisticată. Mi-ar place să aflu cât mai multe despre cât mai multă lume. Cred că aş fi in stare să fac chiar un "amanet" pentru aceste obiecte, doar de dragul de a afla secrete.  M-ar amuza să aflu "nimicuri" de la nişte obiecte drăguţe, dar ştiu că nu voi avea niciodată această plăcere...

Eşti om, deci ai făcut-o şi tu!

   Hai recunoaşte că şi tu ai făcut-o de cel puţin zece ori în viaţa ta şi că o vei mai face de cel puţin încă de atâtea ori. Recunoaşte că şi tu ai "omis" să spui o parte din adevăr sau întregul adevăr doar ca să îţi fie ţie bine. Dar de câte ori te-ai simţit împlinit că nu ai zis adevărul? De câte ori te-ai pus seara în pat şi te-a mustrat conştiinţa? Îţi zic eu că după primele minciuni ai mai avut câte o mustrare, dar mai apoi  începi să obişnuieşti şi îţi este mai greu să spui adevărul decât să minţi . Ale dracului sunt cuvintele omului. Cuvintele astea nenorocite te pot face să îţi vinzi şi sufletul căci eşti prea orb ca să vezi că eşti minţit. Cum poţi să arunci aşa cu neadevăruri în stânga şi în dreapta? E greu să ştii că ai cel puţin o persoană apropiată care te minte sau care a făcut-o măcar odată uitându-se la tine zâmbind. Tu nu realizezi ce urât este să minţi doar atunci când eşti minţit. Poate că de multe ori adevărul ar durea mai tare, dar eu una, aş fi mai mulţumită să aud un adevăr crud, decât o minciună frumoasă căci ştiţi şi voi "Minciuna are picioare scurte" şi până la urmă aflu şi adevărul şi chiar nu are rost să minţi. Recunosc, am făcut-o şi eu, uneori mă simţieam ca o infractoare, alteori mă simţeam vicleană şi puternică, iar câteodată nu simţeam nimic. 
   Te-ai gândit vreodată cum ar fi dacă ai plăti cu bani pentru fiecare minciună? Oare ai mai fi minţit de atâtea ori de căte ai făcut-o? Cel mai grav e că uneori  minţim fără să ne dăm seama şi mai şi pierdem încrederea celor din jur, iar încetul cu încetul ne pierdem pe noi înşine şi ajugem să purtăm nişte măşti pe care nu ni le mai dăm jos nici atunci când suntem doar noi, în camera noastră şi nu ne vede nimeni altcineva...