Haosul meu..

     
      Mă cuprinde un dor, un dor aşa arzător încât aş merge mii de kilometri pe jos doar ca să îl văd un minut. Aş vrea să fiu acolo în fiecare dimineaţă, să îi văd chipul mângâiat de razele soarelui, să îl sărut cu ochii închişi. 
     Deschid ochii şi văd un alt chip. Un chip angelic, cu o privire blândă. Mă atinge delicat ca nu cumva să mă bruscheze, se apropie cu buzele cărnoase de mine, închid ochii şi îl sărut. 
     Deschid iar ochii şi simt o muşcătură pe gât. Sunt privită de doi ochi perverşi şi atinsă de două mâini lacome, apoi simt cum buza de jos îmi e muşcată de o gură înfometată, închid ochii..
     Deschid ochii şi sunt pe spate, fac dragoste, simt ce nu am mai simţit niciodată, privirea lui îmi oferă siguranţă, siguranţa faptului că mâine va fi lângă mine, îmi apropi gura de urechea lui, îl sărut uşor şi închid ochii...
    Deschid ochii şi simt că înnebunesc. Sunt penetrată adânc şi nu îi văd înfăţişarea, e în spatele meu, dar mâinile lui puternice mă trag de şolduri către el, tremur toată de plăcere, scot un geamăt şi închid ochii...
    Deschid ochii şi îi văd din nou chipul blând, îmi spune că mă iubeşte, încet îl sărut şi închid ochii...
    Deschid ochii şi văd acea privire perversă, aud dintr-un glas tremurat cât sunt de "bună", îmi muşcă buza de jos în timp ce îmi închid ochii...
    Încerc să îmi deschid ochii şi nu pot. Nu ochii nu îi pot deschide, ci ochii minţii. Sunt confuză. Mă aflu la graniţa dintre inocenţă şi perversitate, la graniţa dintre iubirea supremă şi culmile plăcerii. Parcă aş fi pierdută la o răscruce de drumuri, fără să ştiu ce să aleg şi fără ca cineva să mă ajute. Singura persoană care mă poate ajuta sunt eu. Dar eu? Eu sunt neputincioasă...  

Dar ochii? Ochii sunt ai tăi...

      

      Nu simt nimic când mă priveşti. Nici măcar ură. Căldura ochilor tăi nu mă mai înmoaie, deşi mă mai trece câte un fior, minuscul, dar suficient de mare ca să-mi străbată întregul trup. Dacă stau mai bine să ma gândesc, de fapt nu privirea ta îmi trezeşte simţurile ci amintirea privirii... E mai profundă decât ţi-ai închipui. Şi ştii de ce? Pentru că ea e numai a mea, ea locuieşte doar în mintea mea bolnavă, pe când privirea ta e a tuturor. Ţi-o poate vedea oricine, oricând. Ţi-o poate viola, fura sau mai rău, ţi-o poate urmări în timp ce tu mă priveşti pe mine. Şi nu, nu vreau. Vreau să fie doar a mea. Vreau să o păstrez pretutindeni şi nu o pot face decât dacă închid ochii şi mi-o amintesc...
     Pare mai blândă, mai inocentă, mai plină de iubire şi mai plină de mine decât în realitate. Pare a fi născută pentru mine. Pentru a fi acolo de la răsărit până la apus şi pentru a mă veghea. 
      Pentru a mă proteja, creându-mi lumea... Lume în care mă simt liberă cu toate că sunt prizoniera privirii tale. Pot să fac ce vreau, când vreau, cum vreau. Pot să zbor cu gândul în cele mai îndepărtate şi neatinse locuri, trecând orice graniţă.
      Ajung pe ţinuturi atemporale. Nu am limite şi sunt doar eu. Nu depind de nimeni, iar ochii tăi nici măcar nu mai sunt. Nu mai există nici amintirea lor. Iar fiorul? Fiorul a dispărut şi el... 

Nimeni nu are voie să fure frumosul din sufletul nostru!

 


      Aşa cum spune un proverb românesc "Nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-ţi place" , fiecare dintre noi vede frumosul altfel şi asta parcă îi oferă protecţie "frumosului" nostru.
    Nimeni nu are voie să îţi invadeze sufletul şi mintea. Trebuie să fii stăpân pe tine! Întotdeauna trebuie să-ţi susţii ideea până la capăt, indiferent de ce zic cei din jur. 
    Cam aşa e şi cu frumosul, dacă tu consideri că un lucru e frumos, iar unul dintre cei apropiaţi nu, tu nu trebuie să-l judeci pe el, dar nici el pe tine, căci nu sunteţi voi de vină pentru faptul că vedeţi frumosul diferit şi că ce e pentru tine frumos, nu e pentru el şi invers. 
     Ficare dintre noi e diferit şi pentru fiecare dintre noi frumosul înseamnă altceva, iar când spunem "Nimeni nu are voie să fure frumosul din sufletul nostru" ne putem gândi la faptul că nu trebuie să ne lăsăm influenţaţi şi să nu dăm dreptul nimănui să ne schimbe gusturile. 
      Consider că e foarte important să fii original şi să ai curaj să îţi recunoşti gusturile indiferent de domeniu chiar dacă lumea te-ar putea considera vreun nebun sau vreun nonconformist.
        Frumosul tău e doar al tău şi nimeni nu poate vedea lumea prin ochii tăi aşa cum nici tu nu poţi vedea lumea prin ochii altora...

Vis...

Am închis ochii şi am încercat să mă găsesc
Eram pe-un câmp şi alergam fără să obosesc,
Eram liberă-n gând şi liniştită-n suflet
Aveam pe chip culoare şi-un larg zâmbet.

Am păşit într-o lume de basm
Acolo era bine, nu era sarcasm
Adevărul şi pacea domnea peste tot
Erau doar oameni ce nu ziceau  "nu pot".

Nu aveam griji, amintiri sau nevoi
Pe cer era soare, nici urme de ploi
Lumea era bună, lipsită de falsuri
Păsărelele cântau în mii de glasuri.

Iubirea era a ţării regină,
Cele mai întunecate nopţi aveau lumină,
Nu existau femei care să vândă plăceri
Nici oameni cu regrete pentru ziua de ieri.

M-am trezit deodată fără să-mi doresc
Totul părea aievea, dar acum mă-ndoiesc
Lumea de-aici e condusă de minciună
Nici vorbă de iubire, ura-i stăpână. 

Toţi îţi vor binele, nu îi lăsa să ţi-l ia!

   Decizii... Sunt greu de luat căci ne e frică de consecinţe.     "Dacă fac aşa cum e? Dar dacă... ? Totuşi poate ar fi bine să... " cam asta ne întrebăm şi ne răspundem în acele momente, iar tot ce se întâmplă în capul nostru e o nebunie.  Cred că pe puţin o sută e numărul nopţilor nedormite din viaţa unui om din cauza hotărârilor importante pe care e supus să le ia. După câteva zeci de astfel de nopţi am ajuns la concluzia că important e să îţi fie ţie bine. Să te gândeşti mai întâi la propria persoană şi apoi la ceilalţi. Fii sigur că toţi fac aşa şi mai întâi se gândesc la ei... Este o vorbă: "Toţi îţi vor binele, nu îi lăsa să ţi-l ia!", pe mine sincer mă pune adesea pe gânduri şi încep să cred din ce în ce mai tare că e adevărată.  
     Trăim într-o lume nebună. Exact ca în junglă.
     Prea puţini mai sunt sinceri şi spun verde-n faţă ce au de spus, prea puţini mai ţin la valorile morale şi îngrijorător e faptul că numărul celor care joacă teatru e într-o creştere continuă. Dar ce să-i faci? Nu ai ce, crede-mă. Doar să te pazeşti de aceşti "actori" şi să ai încredere doar în tine şi în ceea ce vezi căci ochii tai nu te vor înşela niciodată, pe când urechile prin spusele altora au făcut-o deja de sute de ori. Şi te doare... Normal că te doare cănd ştii  că adevărul nu e acela pe care îl auzi sau mai rău e când aflii că adevărul pe care îl ştiai de fapt nu e adevăr. Suntem oameni şi e firesc ca uneori să încercăm să ascundem adevărul într-o minciună frumos "ambalată", dar să fim serioşi, cât putem suporta asta? Cât mai putem să minţim sau cât mai putem accepta minciunile? Au şi ele numărul lor finit... Câţi din ziua de astăzi mai preferă o minciună frumoasă în schimbul adevărului? Nimeni, nu? Nici măcar tu... "Deschide-ţi ochii şi încetează să mai crezi că lumea e ca-n basme!" ... Asta mi-am zis după ce am realizat că sunt sătulă de minciuni... 

O.C.T-sufletul meu...

   Probabil că e cea ma frumoasă clădire din cartierul meu de aceea mă fascina de mică. Îmi amintesc cu drag de gălăgia din curtea acelei clădiri, mulţimea de copii şi adolescenţi şi gardurile sale de fier. Aveam vreo 5 ani când am auzit pentru prima dată un sunet de clopoţel şi un cântec într-o limbă pe care nu o mai auzisem până atunci, dar mi-a plăcut şi am încercat să aud în fiecare an acel eveniment cu acea melodie venită parcă de pe alte meleaguri. Anul acesta când a venit momentul să cânt şi eu "Gaudeamus" mi-am adus aminte de acele clipe când eram doar un copil şi nu înţelegeam nimic din ce se întâmplă acolo...

Era o zi ploioasă, posomorâtă de septembrie a anului 2008. Ziua pe care aş vrea să o mai trăiesc acum... Ziua în care am început şi eu liceul. Eram dezamăgită, confuză, timidă. Nu cunoşteam aproape pe nimeni, iar elevii de a XII-a mă speriau de-a dreptul. Aveam impresia că liceul va fi un calvar pentru mine şi că nu mă voi putea integra niciodată, dar uite-mă scriind despre el. Treptat a devenit unul dintre locurile dragi mie. Alături de colegi şi de profesori am trăit cele mai minunate clipe fără să îmi dau seama. Recunosc că în clasa a IX-a nu a fost foarte bine, dar din a X-a îmi era mai mare dragul să merg la şcoală. Mă trezeam cu drag şi abia aşteptam. Ştiu că nu am fost cea mai cuminte sau cea mai bună elevă, dar liceul acesta m-a făcut să-mi doresc să devin profesoară. Am întâlnit în el nişte persoane extraordinare, nu doar simpli profesori ci adevărate modele de urmat. 

   Acum după aproape 3 luni de când am terminat liceul încă nu îmi vine să cred că nu voi mai fi elevă acolo. Poate mă credeţi nebună, dar am simţit nevoia să merg la festivitatea de început de an şcolar. Îmi era dor de ei. De mâna aia de oameni care se chinuie să ne pregătească pentru viaţă. De oamenii aceia de care uneori ne era frică, alteori ne ascundeam sau îi vorbeam de rău,dar din păcate eu nu mai aveam clasă acolo....  Colegii... de ei să nu mai vorbim. Dacă la început mi se păreau figuranţi, îngâmfaţi sau mai ştiu eu cum, pe parcursul anilor am realizat că am cei mai tari colegi şi că îi iubesc. Aş da orice să mai fac măcar o dată liceul, aşa că tu cel ce citeşti dacă eşti încă la şcoală te sfătuiesc să profiţi din plin de anii de liceu... 

Stări de spirit...

Nu o simţim mereu căci ar fi prea aiurea să ne fie alături permanent. Ne-ar face să ne luăm zilele, dar există şi ne face să ne simţim neimportanţi... Ştii la ce mă refer? Mă refer la răceala dintre oameni sau acea tensiune care apare din senin şi persistă căteva zile şi care ne înnebunineşte. Spune-mi tu sincer că nu te disperă acea stare care te agită, acele răspunsuri seci care parcă ascund ceva... Atunci când te aflii cu o persoană  importantă din viaţa ta într-o situaţie de genul acesta parcă nici poftă de mâncare nu mai ai, parcă nu mai ai răbdare la nimic şi parcă orice ar zice persoana în cauză te irită şi vicerversa. Ce dracu să facem să scăpăm de această stare? E aiurea. Cum zicea un citat "Dacă o persoană a reuşit să îţi schimbe starea de spirit înseamnă că acea persoană e cu adevărat importantă!"...

 Doamne nu mai beau niciodată.... sigur ai zis-o şi tu! O altă stare "faină", starea aceea de a doua zi ce se numeşte mahmureală. Durerea aia de cap sau arsura aia la stomac sunt de nedescris. Plus ameţeli şi stări de vomă.... Ciudat e că nu prea ne gândim prea mult la consecinţe când vine vorba de păhărel, dar ce să-i faci?


Urăsc când mi se întâmplă asta. Ce frumos e când nu cunoşti cu adevărat anumiţi oameni, serios vorbesc. E mult mai bun sentimentul ăsta decât să ajungi să cunoşti o persoană foarte bine şi să realizezi că nu e ceea ce-ţi doreai, sau asa cum credeai că e de fapt. În momentele de genul acesta eu simt că îmi pică cerul în cap şi aş da orice să nu fii cunoscut acel om vreodată. Uneori oamenii sunt asemenea merelor. Unii sunt frumoşi la exterior şi putrezi în interior sau invers. E ca şi când ai deschide un cadou frumos ambalat şi înăuntru nu ai găsi nimic...