Nu simt nimic când mă priveşti. Nici măcar ură. Căldura ochilor tăi nu mă mai înmoaie, deşi mă mai trece câte un fior, minuscul, dar suficient de mare ca să-mi străbată întregul trup. Dacă stau mai bine să ma gândesc, de fapt nu privirea ta îmi trezeşte simţurile ci amintirea privirii... E mai profundă decât ţi-ai închipui. Şi ştii de ce? Pentru că ea e numai a mea, ea locuieşte doar în mintea mea bolnavă, pe când privirea ta e a tuturor. Ţi-o poate vedea oricine, oricând. Ţi-o poate viola, fura sau mai rău, ţi-o poate urmări în timp ce tu mă priveşti pe mine. Şi nu, nu vreau. Vreau să fie doar a mea. Vreau să o păstrez pretutindeni şi nu o pot face decât dacă închid ochii şi mi-o amintesc...
Pare mai blândă, mai inocentă, mai plină de iubire şi mai plină de mine decât în realitate. Pare a fi născută pentru mine. Pentru a fi acolo de la răsărit până la apus şi pentru a mă veghea.
Pentru a mă proteja, creându-mi lumea... Lume în care mă simt liberă cu toate că sunt prizoniera privirii tale. Pot să fac ce vreau, când vreau, cum vreau. Pot să zbor cu gândul în cele mai îndepărtate şi neatinse locuri, trecând orice graniţă.
Ajung pe ţinuturi atemporale. Nu am limite şi sunt doar eu. Nu depind de nimeni, iar ochii tăi nici măcar nu mai sunt. Nu mai există nici amintirea lor. Iar fiorul? Fiorul a dispărut şi el...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu