Cică perechea ideală...

Astăzi am intrat pe facebook şi am văzut această imagine distribuită de către vreo cinci,şase persoane... M-a înnebunit. Fiţi serioşi... "pereche ideală" dacă el e primul şi ea ultima? O Doamne. Nu trebuie să fie primul ca să formaţi un cuplu de viitor. Ce idee... Eu una sunt de altă părere. Perechea ideală e aceea pereche care visează la un viitor împreună şi mai şi fac ceva pentru a-şi îndeplini visul. Doi oameni sunt ideali unu pentru celălalt atunci când sunt în stare să se accepte aşa cum sunt, cu bune, cu rele, cu calităţi, cu defecte, cu ticuri, fără... Oameni care nu ascund nimic unul de celălalt şi au o relaţie în care minciuna nu există şi nici nu a existat vreodată. Un cuplu ideal e acel cuplu în care ajutorul reciproc nu lipseşte, relaţia lor fiind bazată pe respect, iubire şi înţelegere. Eu zic că nu contează numărul partenerilor pe care i-ai avut înainte de actuala relaţie ci contează comportamentul tău şi atitudinea ta  faţă de partenerul actual., aşa că nu mă mai luaţi cu poveşti de genu', cu primul, ultimul.... Nu mai trăim de mult în Evul Mediu, iar tentaţiile sunt peste tot.

Despărţirile...

   Si încă încerc să îmi caut o ocupaţie. Un lucru care să mă facă să uit ceea ce trebuie să uit. Orice fac, oriunde mă uit sau orice aş vrea să fac  mă duce cu gândul la el. 
   Despărţirile... Ce ne-am face noi dacă nu ar exista ele? De ce am mai suferi noi? Fie că sunt dureroase şi profunde, dulci şi răzbunatoare, temporare sau definitive ele tot aduc în sufletele noastre o doză de amărăciune. Cum spun eu "te fac să te simţi degeaba"... Îţi pui atâtea speranţe într-o simplă relaţie, investeşti atâtea sentimente, îţi faci atâtea planuri... Ca să ce? Că până la urmă tot se sfârşeşte. Bun, unii care citesc nu îmi dau dreptate spunând că dacă vrei şi lupţi povestea ta de dragoste va avea un final fericit, dar în majoritatea cazurilor nu e aşa... Vise năruite, nelinişte, singurătate... Credeai că ai totul şi-ai pierdut. În astfel de momente poţi să ai orice căci dacă nu ai persoana pe care o iubeşti  totul e în zadar. Uneori uiţi şi cine eşti. 
   Ştim cu toţii că lumea nu stă doar într-o singură persoană, unii spun: "nu mai plânge, mai sunt sute... şi poate mai bune decât el/ea".  Dar acum serios cine e în stare după o despărţire să se gândească la o altă persoană? Probabil cei care au avut relaţii doar pentru anumite beneficii nicidecum o relaţie bazată pe iubire, încredere, respect şi ajutor reciproc...Bine ar fi dacă omul şi-ar putea formata memoria asemenea hard-ului de la computer. Nu ar mai avea atâta bătaie de cap, nu ar mai fi bântuit de amintiri şi ar trece mult mai uşor peste momente dintr-astea nasoale precum despărţirile. Însă din păcate nu putem şi suntem nevoiţi să ne luptăm cu noi înşine. Creierul nostru vreau una, iar sufletul (prostul de el) vrea altceva. 
   Oricum în situaţii de genul acesta este important să gândeşti cu mintea, nu cu sufletul şi să încerci să vezi partea plină a paharului. Trebuie să vedem că despărţirile sunt cele care ne fac mai puternici, iar aceste relaţii sunt cele care ne dau câte o lecţie cu fiecare relaţie având ocazia să învăţăm câte ceva cu timpul devenind pregătiţi pentru o relaţie frumoasă, de lungă durată care ne va duce în faţa altarului. 

Indiferenţa...

Al dracului sentiment e indifereţa. Unul dintre cele mai a dracului chiar. Imposibil să nu te omoare. Încet, dar sigur. De fapt cred că indiferenţa este cea care generează ura. Dar mă întreb cum de te poate durea ceva aşa tare precum nepăsarea? Nu sunt foarte multe sentimente ce îţi oferă asemenea "senzaţii", dar şi când ai parte de astfel de trăiri, simţi până în măduva oaselor. La fel ca o lovitură, destul de puternică pentru a-ţi provoca o rană adâncă şi o cicatrice pe viaţă. În momentele de genu începi să analizezi lucrurile în detaliu. Analizezi aşa de amănunţit cum nu te gândeai că o vei face vreodată. Te întrebi şi cauţi răspunsuri asemenea unui filosof şi cu toate acestea te afunzi mai tare în necunoscut devenind din ce în ce mai confuz. Începi să îţi pui proasta întrebare: "care e roul meu pe Pământ?" sau mai simplu şi mai banal: "de ce trăiesc?"... Doamne cât de naivi putem fi uneori, noi oamenii. Ce are dacă o persoană te tratează cu indiferenţă? Ar trebui să treci peste deoarece cu siguranţă există măcar alte două, trei pentru care însemni ceva. Nu mult, dar însemni. Însă în acele clipe nu suntem în stare să vedem părţile bune  ci doar pe cele rele. Nu suntem în stare nici să acceptăm ajutorul celor din jur, nici măcar să acceptăm un sfat, să ascultăm o vorbă. Orice ni se spune, noi luăm în nume de rău. Vedem doar un singur drum şi nu căutăm alternative, dar şi când ne trezim la realitate râdem de cât de proşti am putut fi, dar asta e. Viaţa nu-ţi poate oferi doar fericire. Trebuie să munceşti ca să ajungi la ea căci altfel nu o vei ştii preţui...

Garăăă...

Habar nu am cum să încep... Dacă e să vă spun ceea ce mă doare sigur mă veţi judeca spunând că acesta nu este un jurnal. Dacă nu vă scriu ceea ce simt nu mă simt eu împlinită. Nici cum nu e bine. Pun pariu că şi vouă v-a dat bătăi de cap distanţa. Cel puţin o dată în viaţă aţi plâns din cauza ei. Şi nu e cazul să ziceţi că nu e adevărat că asta ar însemna să vă minţiţi pe voi înşivă. Uite că nici eu nu am putut trece peste. Week-end-ul acesta am început să văd gara cu alţi ochi. Serios vorbesc... Cu toate că nu umblu eu prea des cu trenul,umblă alţii, şi printre acei "alţii" se află şi o persoana foarte dragă mie. Deci cum vă spuneam, gara pentru mine este un loc mirific. Stând ieri în ea şi uitându-mă la agitaţia din jur am observat că pe feţele persoanelor de pe peron se putea citi cu uşurinţă neliniştea. Unii erau neliniştiţi că trebuiau să plece cu următorul tren, cine ştie unde, cine ştie pentru ce, iar alţii erau la fel ca mine... Neliniştiţi, nerăbdători, poate stresaţi căci aşteptau ca trenul ce ajunge în gară să aducă pe cineva drag. La un moment dat aşteptănd am început să îmi pun întrebări. Oare la câte întâlniri şi despărţiri a fost martoră clădirea gării? Oare ce ar spune dacă ar avea gură? Cu siguranţă dacă ar avea ochi aceştia ar fi plini de lacrimi. Şi întâlnirile şi despărtirile pentru mine sunt la fel de emoţionante. Niciodată nu am fost în stare să conduc pe cineva la gară şi sinceră să fiu nu ştiu dacă voi fi vreodată în stare să o fac. Trăirile pe care le ai atunci când mergi să aştepţi pe cineva nu se pot compara cu cele pe care le ai când conduci pe cineva, asta e clar... Eu una, dacă ar trebui să văd cum o persoană dragă se urcă în tren şi pleacă aş simţi că o parte din suflet mi se duce odată  cu aceasta. Şi cum spunea cineva: "Gara a văzut mai multe săruturi sincere decât starea civilă..." 

Cea mai veche...

   Fie ca le numim  prostituate, dame de companie sau cocote (uneori chiar curve) , ele sunt acele femei care câştigă bani din vânzarea de plăceri. 
   V-aţi întrebat vreodată cum e să fii în pielea unei prostituate? Da, ştiu. Ating un subiect delicat din nou. Dar serios, tu te-ai gândit? Sau tu, ăsta de pufneşti în râs...Cum ar fi dacă ai fi şi tu nevoit să vinzi plăceri? Să îţi dăruieşti trupul oricărui necunoscut cu care intri în contact pe stradă, în vreun bar sau pe cine ştie unde şi să ştii că nu e sigur că vă veţi mai vedea vreodată. Cum ar fi dacă ai simţi mirosul, atingerea, pielea, "chestia" a câtorva bărbaţi pe zi? Să nu ştii dacă după primul "client"  vei mai avea şi alţii, dacă vei mai apuca să ai, căci această "meserie" e cam plină de pericole sau să nu ştii dacă vei mai fi în stare să ai şi pe alţii. Oare cum ar fi să primeşti bani pentru o chestie de genu'? Să primeşti bani pentru ceva ce pentru unii oameni e sacru. Pentru unii a face sex/dragoste înseamnă mult mai mult decât actul în sine, pe când aceste femei nu stau prea mult pe gânduri pentru a trece la fapte. Dar cum ai putea să iei bani pe un lucru pe care îl faci şi de care tu ca prostituată nu te bucuri, dar în schimb clientul tău pleacă împlinit şi satisfăcut? Dar ce faci când ai acele zile cănd pur şi simplu nu ai chef de sex? Sau ce faci atunci când te abordează un tip care nu e tocmai pe placul tău? Dar atunci cănd ai impresia că ai dat de cel mai tandru tip şi de fapt e o "fiară"? 
   Sunt multe, aşa-i? Ca să nu mai vorbim de trăirile interioare... Ce simte o cocotă când se îndragosteşte?  Oare pentru ea job-ul e job şi iubirea, iubire? Cum le poate împăca pe amândouă? Ciudat, dar eu una nu aş putea să le fac pe amândouă. Se mai spune că lumea se schimbă, dar eu zic că o damă dintr-asta nu se mai poate schimba. Poate la început o face din nevoie, apoi din obişnuinţă, iar după căţiva ani devine o adevărată plăcere, cum e şi vorba aia "pofta vine mâncând"... Unii dintre bărbaţi  le dispreţuiesc, pe când alţii le divinizează de-a dreptul. Unii susţin că pentru a te ocupa de această vânzare de plăceri trebuie să îţi lipsească respectul de sine, dar eu sunt convinsă că trebuie să iţi lipsească mult mai mult decăt atăt. 
   Prin secolul al XIV-lea Franţa era deja plină de bordeluri, iar cu timpul şi România avea căteva astfel de case de toleranţă, unul dintre ele fiind în Bucureşti, foarte cunoscut,numit "Crucea de piatră". De aici ne putem da seama cu uşurinţă că mereu au existat femei dispuse să îşi ia o astfel de slujbă că doar nu degeaba e numită "cea mai veche meserie din lume".