Garăăă...

Habar nu am cum să încep... Dacă e să vă spun ceea ce mă doare sigur mă veţi judeca spunând că acesta nu este un jurnal. Dacă nu vă scriu ceea ce simt nu mă simt eu împlinită. Nici cum nu e bine. Pun pariu că şi vouă v-a dat bătăi de cap distanţa. Cel puţin o dată în viaţă aţi plâns din cauza ei. Şi nu e cazul să ziceţi că nu e adevărat că asta ar însemna să vă minţiţi pe voi înşivă. Uite că nici eu nu am putut trece peste. Week-end-ul acesta am început să văd gara cu alţi ochi. Serios vorbesc... Cu toate că nu umblu eu prea des cu trenul,umblă alţii, şi printre acei "alţii" se află şi o persoana foarte dragă mie. Deci cum vă spuneam, gara pentru mine este un loc mirific. Stând ieri în ea şi uitându-mă la agitaţia din jur am observat că pe feţele persoanelor de pe peron se putea citi cu uşurinţă neliniştea. Unii erau neliniştiţi că trebuiau să plece cu următorul tren, cine ştie unde, cine ştie pentru ce, iar alţii erau la fel ca mine... Neliniştiţi, nerăbdători, poate stresaţi căci aşteptau ca trenul ce ajunge în gară să aducă pe cineva drag. La un moment dat aşteptănd am început să îmi pun întrebări. Oare la câte întâlniri şi despărţiri a fost martoră clădirea gării? Oare ce ar spune dacă ar avea gură? Cu siguranţă dacă ar avea ochi aceştia ar fi plini de lacrimi. Şi întâlnirile şi despărtirile pentru mine sunt la fel de emoţionante. Niciodată nu am fost în stare să conduc pe cineva la gară şi sinceră să fiu nu ştiu dacă voi fi vreodată în stare să o fac. Trăirile pe care le ai atunci când mergi să aştepţi pe cineva nu se pot compara cu cele pe care le ai când conduci pe cineva, asta e clar... Eu una, dacă ar trebui să văd cum o persoană dragă se urcă în tren şi pleacă aş simţi că o parte din suflet mi se duce odată  cu aceasta. Şi cum spunea cineva: "Gara a văzut mai multe săruturi sincere decât starea civilă..."