Vis...

Am închis ochii şi am încercat să mă găsesc
Eram pe-un câmp şi alergam fără să obosesc,
Eram liberă-n gând şi liniştită-n suflet
Aveam pe chip culoare şi-un larg zâmbet.

Am păşit într-o lume de basm
Acolo era bine, nu era sarcasm
Adevărul şi pacea domnea peste tot
Erau doar oameni ce nu ziceau  "nu pot".

Nu aveam griji, amintiri sau nevoi
Pe cer era soare, nici urme de ploi
Lumea era bună, lipsită de falsuri
Păsărelele cântau în mii de glasuri.

Iubirea era a ţării regină,
Cele mai întunecate nopţi aveau lumină,
Nu existau femei care să vândă plăceri
Nici oameni cu regrete pentru ziua de ieri.

M-am trezit deodată fără să-mi doresc
Totul părea aievea, dar acum mă-ndoiesc
Lumea de-aici e condusă de minciună
Nici vorbă de iubire, ura-i stăpână. 

Toţi îţi vor binele, nu îi lăsa să ţi-l ia!

   Decizii... Sunt greu de luat căci ne e frică de consecinţe.     "Dacă fac aşa cum e? Dar dacă... ? Totuşi poate ar fi bine să... " cam asta ne întrebăm şi ne răspundem în acele momente, iar tot ce se întâmplă în capul nostru e o nebunie.  Cred că pe puţin o sută e numărul nopţilor nedormite din viaţa unui om din cauza hotărârilor importante pe care e supus să le ia. După câteva zeci de astfel de nopţi am ajuns la concluzia că important e să îţi fie ţie bine. Să te gândeşti mai întâi la propria persoană şi apoi la ceilalţi. Fii sigur că toţi fac aşa şi mai întâi se gândesc la ei... Este o vorbă: "Toţi îţi vor binele, nu îi lăsa să ţi-l ia!", pe mine sincer mă pune adesea pe gânduri şi încep să cred din ce în ce mai tare că e adevărată.  
     Trăim într-o lume nebună. Exact ca în junglă.
     Prea puţini mai sunt sinceri şi spun verde-n faţă ce au de spus, prea puţini mai ţin la valorile morale şi îngrijorător e faptul că numărul celor care joacă teatru e într-o creştere continuă. Dar ce să-i faci? Nu ai ce, crede-mă. Doar să te pazeşti de aceşti "actori" şi să ai încredere doar în tine şi în ceea ce vezi căci ochii tai nu te vor înşela niciodată, pe când urechile prin spusele altora au făcut-o deja de sute de ori. Şi te doare... Normal că te doare cănd ştii  că adevărul nu e acela pe care îl auzi sau mai rău e când aflii că adevărul pe care îl ştiai de fapt nu e adevăr. Suntem oameni şi e firesc ca uneori să încercăm să ascundem adevărul într-o minciună frumos "ambalată", dar să fim serioşi, cât putem suporta asta? Cât mai putem să minţim sau cât mai putem accepta minciunile? Au şi ele numărul lor finit... Câţi din ziua de astăzi mai preferă o minciună frumoasă în schimbul adevărului? Nimeni, nu? Nici măcar tu... "Deschide-ţi ochii şi încetează să mai crezi că lumea e ca-n basme!" ... Asta mi-am zis după ce am realizat că sunt sătulă de minciuni... 

O.C.T-sufletul meu...

   Probabil că e cea ma frumoasă clădire din cartierul meu de aceea mă fascina de mică. Îmi amintesc cu drag de gălăgia din curtea acelei clădiri, mulţimea de copii şi adolescenţi şi gardurile sale de fier. Aveam vreo 5 ani când am auzit pentru prima dată un sunet de clopoţel şi un cântec într-o limbă pe care nu o mai auzisem până atunci, dar mi-a plăcut şi am încercat să aud în fiecare an acel eveniment cu acea melodie venită parcă de pe alte meleaguri. Anul acesta când a venit momentul să cânt şi eu "Gaudeamus" mi-am adus aminte de acele clipe când eram doar un copil şi nu înţelegeam nimic din ce se întâmplă acolo...

Era o zi ploioasă, posomorâtă de septembrie a anului 2008. Ziua pe care aş vrea să o mai trăiesc acum... Ziua în care am început şi eu liceul. Eram dezamăgită, confuză, timidă. Nu cunoşteam aproape pe nimeni, iar elevii de a XII-a mă speriau de-a dreptul. Aveam impresia că liceul va fi un calvar pentru mine şi că nu mă voi putea integra niciodată, dar uite-mă scriind despre el. Treptat a devenit unul dintre locurile dragi mie. Alături de colegi şi de profesori am trăit cele mai minunate clipe fără să îmi dau seama. Recunosc că în clasa a IX-a nu a fost foarte bine, dar din a X-a îmi era mai mare dragul să merg la şcoală. Mă trezeam cu drag şi abia aşteptam. Ştiu că nu am fost cea mai cuminte sau cea mai bună elevă, dar liceul acesta m-a făcut să-mi doresc să devin profesoară. Am întâlnit în el nişte persoane extraordinare, nu doar simpli profesori ci adevărate modele de urmat. 

   Acum după aproape 3 luni de când am terminat liceul încă nu îmi vine să cred că nu voi mai fi elevă acolo. Poate mă credeţi nebună, dar am simţit nevoia să merg la festivitatea de început de an şcolar. Îmi era dor de ei. De mâna aia de oameni care se chinuie să ne pregătească pentru viaţă. De oamenii aceia de care uneori ne era frică, alteori ne ascundeam sau îi vorbeam de rău,dar din păcate eu nu mai aveam clasă acolo....  Colegii... de ei să nu mai vorbim. Dacă la început mi se păreau figuranţi, îngâmfaţi sau mai ştiu eu cum, pe parcursul anilor am realizat că am cei mai tari colegi şi că îi iubesc. Aş da orice să mai fac măcar o dată liceul, aşa că tu cel ce citeşti dacă eşti încă la şcoală te sfătuiesc să profiţi din plin de anii de liceu... 

Stări de spirit...

Nu o simţim mereu căci ar fi prea aiurea să ne fie alături permanent. Ne-ar face să ne luăm zilele, dar există şi ne face să ne simţim neimportanţi... Ştii la ce mă refer? Mă refer la răceala dintre oameni sau acea tensiune care apare din senin şi persistă căteva zile şi care ne înnebunineşte. Spune-mi tu sincer că nu te disperă acea stare care te agită, acele răspunsuri seci care parcă ascund ceva... Atunci când te aflii cu o persoană  importantă din viaţa ta într-o situaţie de genul acesta parcă nici poftă de mâncare nu mai ai, parcă nu mai ai răbdare la nimic şi parcă orice ar zice persoana în cauză te irită şi vicerversa. Ce dracu să facem să scăpăm de această stare? E aiurea. Cum zicea un citat "Dacă o persoană a reuşit să îţi schimbe starea de spirit înseamnă că acea persoană e cu adevărat importantă!"...

 Doamne nu mai beau niciodată.... sigur ai zis-o şi tu! O altă stare "faină", starea aceea de a doua zi ce se numeşte mahmureală. Durerea aia de cap sau arsura aia la stomac sunt de nedescris. Plus ameţeli şi stări de vomă.... Ciudat e că nu prea ne gândim prea mult la consecinţe când vine vorba de păhărel, dar ce să-i faci?


Urăsc când mi se întâmplă asta. Ce frumos e când nu cunoşti cu adevărat anumiţi oameni, serios vorbesc. E mult mai bun sentimentul ăsta decât să ajungi să cunoşti o persoană foarte bine şi să realizezi că nu e ceea ce-ţi doreai, sau asa cum credeai că e de fapt. În momentele de genul acesta eu simt că îmi pică cerul în cap şi aş da orice să nu fii cunoscut acel om vreodată. Uneori oamenii sunt asemenea merelor. Unii sunt frumoşi la exterior şi putrezi în interior sau invers. E ca şi când ai deschide un cadou frumos ambalat şi înăuntru nu ai găsi nimic...

Timp, încotro mergi?

   Aş da timpul înapoi exact cu şapte zile.... Să fie 1 Septembrie şi să vină el. Să fiu cumprinsă de emoţie, să fiu neliniştită şi să îmi fac o mie de gânduri până ce ajunge la mine. Dar vezi tu? NU POT deoarece  timpul este unul dintre marii duşmani ai omenirii. Multe lucruri au luat cu totul alte întorsături decât cele stabilite şi asta doar din cauza ireversibilităţii timpului. Auzim de multe ori "Dacă aş fi avut timp să..." sau "dacă as da timpul înapoi sigur aş face... " , dar din păcate rămânem doar cu asta şi nu putem schimba nimic din trecutul nostru. Singurul lucru ce rămâne dupa trecerea timpului, nenorocitul de el, sunt amintirile. Fie unele frumoase sau mai puţin frumoase, sunt amintiri, iar omul ajunge la o vârstă când începe să se hrănească cu ele. 

   Ştim cu toţii că există momente în viaţă pe care le trăim o singură dată ca de exemplu prima întâlnire cu o persoană. Eu una, şi acum îmi aduc aminte cu drag de prima mea întălnire cu M în gară, erai Mai, 5 Mai chiar. O zi însorită, caldă, frumoasă. A fost unul dintre cele mai frumoase momente, dar acum acel moment face parte din "trecut", bine, trecutul apropiat, dar trecut.. E o amintire frumoasă, una dintre cele mai frumoase chiar fapt pentru care am aşezat-o cu grijă în raftul amintirilor. Mi-e aşa de ciudă pe ireversibilitatea timpului şi am mai observat că pe măsură ce înaintăm în vârstă, timpul parcă se scurge tot mai repede şi parcă nu mai are aceeaşi răbdare cu noi, pe care o avea atunci când eram copii. Care e scopul lui de fapt? Ce vrea de la noi? Din păcate noi nu avem nicio putere asupra timpului, niciun control cu toate că îl măsurăm în secunde, minute,ore, zile, săptămâni, luni, ani, decenii, secole, milenii... Degeaba căci suntem neputincioşi în faţa lui. Tot ce putem face e să ne rugăm să putem ţine pasul cu dânsul şi cam atât...
        
     "Timpul este ca un motor, 
                   însă unul ce se hrăneşte cu suflete."

Din lumea celor care nu cuvântă,dar ar fi interesant să o facă

   Te-ai gândit vreodată cum ar fi dacă unul dintre obiectele dragi ţie ar avea glas?  Acum, de câteva zile eram la duş şi mă uitam la lănţişorul de la gâtul meu... Mă gândeam la câte a fost martor săracul de el, de câte ori m-a văzut plângând, sau râzând, de câte ori mi-a simţiti trupul copleşit de emoţii sau de plăceri. Cu siguranţă şi tu ai un obiect dintr-ăsta care a fost martor la toate lucrurile pe care le-ai făcut, fie ele bune sau mai puţin bune. Dar imaginează-ţi că acest obiect prinde glas când nici nu te aştepţi şi începe să spună lumii tot ce ai făcut, ar fi interesant nu?  Sau cum ar fi dacă ar începe să povestească despre propriile intimităţi doar după moartea ta? Să afle întreaga lume toate secretele tale? Ar fi şocant, nu? Să afle lumea pe unde ai umblat, cum ai umblat, cu cine ai umblat, ce ai făcut, când ai făcut, de ce ai făcut... Poate că propria imagine ar fi ruinată sau din contră, poate s-ar îmbunătăţi. 
   Mă puteţi considera vreo nebună sau vreo femeie  a dracului, dar sinceră să fiu mi-ar place să asist la o astfel de scenă. Să fiu la un eveniment şi să văd cum un cercel, un telefon mobil sau mai ştiu eu ce obiect , începe să dea din casa unei femei din asta aşa mai sofisticată. Mi-ar place să aflu cât mai multe despre cât mai multă lume. Cred că aş fi in stare să fac chiar un "amanet" pentru aceste obiecte, doar de dragul de a afla secrete.  M-ar amuza să aflu "nimicuri" de la nişte obiecte drăguţe, dar ştiu că nu voi avea niciodată această plăcere...

Eşti om, deci ai făcut-o şi tu!

   Hai recunoaşte că şi tu ai făcut-o de cel puţin zece ori în viaţa ta şi că o vei mai face de cel puţin încă de atâtea ori. Recunoaşte că şi tu ai "omis" să spui o parte din adevăr sau întregul adevăr doar ca să îţi fie ţie bine. Dar de câte ori te-ai simţit împlinit că nu ai zis adevărul? De câte ori te-ai pus seara în pat şi te-a mustrat conştiinţa? Îţi zic eu că după primele minciuni ai mai avut câte o mustrare, dar mai apoi  începi să obişnuieşti şi îţi este mai greu să spui adevărul decât să minţi . Ale dracului sunt cuvintele omului. Cuvintele astea nenorocite te pot face să îţi vinzi şi sufletul căci eşti prea orb ca să vezi că eşti minţit. Cum poţi să arunci aşa cu neadevăruri în stânga şi în dreapta? E greu să ştii că ai cel puţin o persoană apropiată care te minte sau care a făcut-o măcar odată uitându-se la tine zâmbind. Tu nu realizezi ce urât este să minţi doar atunci când eşti minţit. Poate că de multe ori adevărul ar durea mai tare, dar eu una, aş fi mai mulţumită să aud un adevăr crud, decât o minciună frumoasă căci ştiţi şi voi "Minciuna are picioare scurte" şi până la urmă aflu şi adevărul şi chiar nu are rost să minţi. Recunosc, am făcut-o şi eu, uneori mă simţieam ca o infractoare, alteori mă simţeam vicleană şi puternică, iar câteodată nu simţeam nimic. 
   Te-ai gândit vreodată cum ar fi dacă ai plăti cu bani pentru fiecare minciună? Oare ai mai fi minţit de atâtea ori de căte ai făcut-o? Cel mai grav e că uneori  minţim fără să ne dăm seama şi mai şi pierdem încrederea celor din jur, iar încetul cu încetul ne pierdem pe noi înşine şi ajugem să purtăm nişte măşti pe care nu ni le mai dăm jos nici atunci când suntem doar noi, în camera noastră şi nu ne vede nimeni altcineva...

M

Există multe lucruri importante în viaţă, iar printre aceste lucruri se numară şi cunoaşterea propriului trup. Consider că e un lucru foarte important să îţi cunoşti fiecare părticică din corp, să  îţi cunoşti reacţiile pe care le ai la acţiunea unor stimuli şi să ştii să le şi controlezi, dacă se poate. E normal să ştii ce te doare, când, de ce.... Ce îţi face plăcere, ce nu... Cum, în ce mod, sub acţiunea cui începi să te exciţi şi mai ales care sunt zonele tale erogene. În afară de clitoris, sâni sau penis mai avem şi altele, pe care le descoperim doar analizându-ne, mângâindu-ne... De multe ori auzim  din gura femeilor/fetelor expresii de genul: "eu nu am avut niciodată orgasm"... Doamneee! Cum naiba să îţi doreşti să fii avut vreun orgasm oferit de partenerul tău (care e străin) dacă nu eşti în stare tu, în primul rând să ajungi de una singură la unul? Cum vrei să ştie partenerul tău ce îţi place dacă tu nu-i spui? Sau ce să-i spui când de fapt, nici nu tu nu te cunoşti pe tine...Eu cred că e important să îţi cunoşti trupul înainte de a-ţi începe viaţa sexuală.
 În trecut  era considerată o perversiune şi semn de boală psihică dacă îţi produceai singur plăceri, în prezent este considerată o activitate normală, pentru o viaţă sexuală plăcută, împlinită şi fără riscuri. Este o modalitate normală pentru a simţi plăcerea sexuală şi poate fi efectuată pe tot parcursul vieţii. 
Masturbarea este considerată o problemă când inhibă activitatea sexuală cu partenerul, când este facută în public sau dacă dăunează persoanei. Poate fi considerată dăunătoare dacă este efectuată compulsiv şi/sau intervine în buna desfăşurare a activităţilor  zilnice, dar dacă e facută cu măsură aduce doar beneficii... 

Cică perechea ideală...

Astăzi am intrat pe facebook şi am văzut această imagine distribuită de către vreo cinci,şase persoane... M-a înnebunit. Fiţi serioşi... "pereche ideală" dacă el e primul şi ea ultima? O Doamne. Nu trebuie să fie primul ca să formaţi un cuplu de viitor. Ce idee... Eu una sunt de altă părere. Perechea ideală e aceea pereche care visează la un viitor împreună şi mai şi fac ceva pentru a-şi îndeplini visul. Doi oameni sunt ideali unu pentru celălalt atunci când sunt în stare să se accepte aşa cum sunt, cu bune, cu rele, cu calităţi, cu defecte, cu ticuri, fără... Oameni care nu ascund nimic unul de celălalt şi au o relaţie în care minciuna nu există şi nici nu a existat vreodată. Un cuplu ideal e acel cuplu în care ajutorul reciproc nu lipseşte, relaţia lor fiind bazată pe respect, iubire şi înţelegere. Eu zic că nu contează numărul partenerilor pe care i-ai avut înainte de actuala relaţie ci contează comportamentul tău şi atitudinea ta  faţă de partenerul actual., aşa că nu mă mai luaţi cu poveşti de genu', cu primul, ultimul.... Nu mai trăim de mult în Evul Mediu, iar tentaţiile sunt peste tot.

Despărţirile...

   Si încă încerc să îmi caut o ocupaţie. Un lucru care să mă facă să uit ceea ce trebuie să uit. Orice fac, oriunde mă uit sau orice aş vrea să fac  mă duce cu gândul la el. 
   Despărţirile... Ce ne-am face noi dacă nu ar exista ele? De ce am mai suferi noi? Fie că sunt dureroase şi profunde, dulci şi răzbunatoare, temporare sau definitive ele tot aduc în sufletele noastre o doză de amărăciune. Cum spun eu "te fac să te simţi degeaba"... Îţi pui atâtea speranţe într-o simplă relaţie, investeşti atâtea sentimente, îţi faci atâtea planuri... Ca să ce? Că până la urmă tot se sfârşeşte. Bun, unii care citesc nu îmi dau dreptate spunând că dacă vrei şi lupţi povestea ta de dragoste va avea un final fericit, dar în majoritatea cazurilor nu e aşa... Vise năruite, nelinişte, singurătate... Credeai că ai totul şi-ai pierdut. În astfel de momente poţi să ai orice căci dacă nu ai persoana pe care o iubeşti  totul e în zadar. Uneori uiţi şi cine eşti. 
   Ştim cu toţii că lumea nu stă doar într-o singură persoană, unii spun: "nu mai plânge, mai sunt sute... şi poate mai bune decât el/ea".  Dar acum serios cine e în stare după o despărţire să se gândească la o altă persoană? Probabil cei care au avut relaţii doar pentru anumite beneficii nicidecum o relaţie bazată pe iubire, încredere, respect şi ajutor reciproc...Bine ar fi dacă omul şi-ar putea formata memoria asemenea hard-ului de la computer. Nu ar mai avea atâta bătaie de cap, nu ar mai fi bântuit de amintiri şi ar trece mult mai uşor peste momente dintr-astea nasoale precum despărţirile. Însă din păcate nu putem şi suntem nevoiţi să ne luptăm cu noi înşine. Creierul nostru vreau una, iar sufletul (prostul de el) vrea altceva. 
   Oricum în situaţii de genul acesta este important să gândeşti cu mintea, nu cu sufletul şi să încerci să vezi partea plină a paharului. Trebuie să vedem că despărţirile sunt cele care ne fac mai puternici, iar aceste relaţii sunt cele care ne dau câte o lecţie cu fiecare relaţie având ocazia să învăţăm câte ceva cu timpul devenind pregătiţi pentru o relaţie frumoasă, de lungă durată care ne va duce în faţa altarului. 

Indiferenţa...

Al dracului sentiment e indifereţa. Unul dintre cele mai a dracului chiar. Imposibil să nu te omoare. Încet, dar sigur. De fapt cred că indiferenţa este cea care generează ura. Dar mă întreb cum de te poate durea ceva aşa tare precum nepăsarea? Nu sunt foarte multe sentimente ce îţi oferă asemenea "senzaţii", dar şi când ai parte de astfel de trăiri, simţi până în măduva oaselor. La fel ca o lovitură, destul de puternică pentru a-ţi provoca o rană adâncă şi o cicatrice pe viaţă. În momentele de genu începi să analizezi lucrurile în detaliu. Analizezi aşa de amănunţit cum nu te gândeai că o vei face vreodată. Te întrebi şi cauţi răspunsuri asemenea unui filosof şi cu toate acestea te afunzi mai tare în necunoscut devenind din ce în ce mai confuz. Începi să îţi pui proasta întrebare: "care e roul meu pe Pământ?" sau mai simplu şi mai banal: "de ce trăiesc?"... Doamne cât de naivi putem fi uneori, noi oamenii. Ce are dacă o persoană te tratează cu indiferenţă? Ar trebui să treci peste deoarece cu siguranţă există măcar alte două, trei pentru care însemni ceva. Nu mult, dar însemni. Însă în acele clipe nu suntem în stare să vedem părţile bune  ci doar pe cele rele. Nu suntem în stare nici să acceptăm ajutorul celor din jur, nici măcar să acceptăm un sfat, să ascultăm o vorbă. Orice ni se spune, noi luăm în nume de rău. Vedem doar un singur drum şi nu căutăm alternative, dar şi când ne trezim la realitate râdem de cât de proşti am putut fi, dar asta e. Viaţa nu-ţi poate oferi doar fericire. Trebuie să munceşti ca să ajungi la ea căci altfel nu o vei ştii preţui...

Garăăă...

Habar nu am cum să încep... Dacă e să vă spun ceea ce mă doare sigur mă veţi judeca spunând că acesta nu este un jurnal. Dacă nu vă scriu ceea ce simt nu mă simt eu împlinită. Nici cum nu e bine. Pun pariu că şi vouă v-a dat bătăi de cap distanţa. Cel puţin o dată în viaţă aţi plâns din cauza ei. Şi nu e cazul să ziceţi că nu e adevărat că asta ar însemna să vă minţiţi pe voi înşivă. Uite că nici eu nu am putut trece peste. Week-end-ul acesta am început să văd gara cu alţi ochi. Serios vorbesc... Cu toate că nu umblu eu prea des cu trenul,umblă alţii, şi printre acei "alţii" se află şi o persoana foarte dragă mie. Deci cum vă spuneam, gara pentru mine este un loc mirific. Stând ieri în ea şi uitându-mă la agitaţia din jur am observat că pe feţele persoanelor de pe peron se putea citi cu uşurinţă neliniştea. Unii erau neliniştiţi că trebuiau să plece cu următorul tren, cine ştie unde, cine ştie pentru ce, iar alţii erau la fel ca mine... Neliniştiţi, nerăbdători, poate stresaţi căci aşteptau ca trenul ce ajunge în gară să aducă pe cineva drag. La un moment dat aşteptănd am început să îmi pun întrebări. Oare la câte întâlniri şi despărţiri a fost martoră clădirea gării? Oare ce ar spune dacă ar avea gură? Cu siguranţă dacă ar avea ochi aceştia ar fi plini de lacrimi. Şi întâlnirile şi despărtirile pentru mine sunt la fel de emoţionante. Niciodată nu am fost în stare să conduc pe cineva la gară şi sinceră să fiu nu ştiu dacă voi fi vreodată în stare să o fac. Trăirile pe care le ai atunci când mergi să aştepţi pe cineva nu se pot compara cu cele pe care le ai când conduci pe cineva, asta e clar... Eu una, dacă ar trebui să văd cum o persoană dragă se urcă în tren şi pleacă aş simţi că o parte din suflet mi se duce odată  cu aceasta. Şi cum spunea cineva: "Gara a văzut mai multe săruturi sincere decât starea civilă..." 

Cea mai veche...

   Fie ca le numim  prostituate, dame de companie sau cocote (uneori chiar curve) , ele sunt acele femei care câştigă bani din vânzarea de plăceri. 
   V-aţi întrebat vreodată cum e să fii în pielea unei prostituate? Da, ştiu. Ating un subiect delicat din nou. Dar serios, tu te-ai gândit? Sau tu, ăsta de pufneşti în râs...Cum ar fi dacă ai fi şi tu nevoit să vinzi plăceri? Să îţi dăruieşti trupul oricărui necunoscut cu care intri în contact pe stradă, în vreun bar sau pe cine ştie unde şi să ştii că nu e sigur că vă veţi mai vedea vreodată. Cum ar fi dacă ai simţi mirosul, atingerea, pielea, "chestia" a câtorva bărbaţi pe zi? Să nu ştii dacă după primul "client"  vei mai avea şi alţii, dacă vei mai apuca să ai, căci această "meserie" e cam plină de pericole sau să nu ştii dacă vei mai fi în stare să ai şi pe alţii. Oare cum ar fi să primeşti bani pentru o chestie de genu'? Să primeşti bani pentru ceva ce pentru unii oameni e sacru. Pentru unii a face sex/dragoste înseamnă mult mai mult decât actul în sine, pe când aceste femei nu stau prea mult pe gânduri pentru a trece la fapte. Dar cum ai putea să iei bani pe un lucru pe care îl faci şi de care tu ca prostituată nu te bucuri, dar în schimb clientul tău pleacă împlinit şi satisfăcut? Dar ce faci când ai acele zile cănd pur şi simplu nu ai chef de sex? Sau ce faci atunci când te abordează un tip care nu e tocmai pe placul tău? Dar atunci cănd ai impresia că ai dat de cel mai tandru tip şi de fapt e o "fiară"? 
   Sunt multe, aşa-i? Ca să nu mai vorbim de trăirile interioare... Ce simte o cocotă când se îndragosteşte?  Oare pentru ea job-ul e job şi iubirea, iubire? Cum le poate împăca pe amândouă? Ciudat, dar eu una nu aş putea să le fac pe amândouă. Se mai spune că lumea se schimbă, dar eu zic că o damă dintr-asta nu se mai poate schimba. Poate la început o face din nevoie, apoi din obişnuinţă, iar după căţiva ani devine o adevărată plăcere, cum e şi vorba aia "pofta vine mâncând"... Unii dintre bărbaţi  le dispreţuiesc, pe când alţii le divinizează de-a dreptul. Unii susţin că pentru a te ocupa de această vânzare de plăceri trebuie să îţi lipsească respectul de sine, dar eu sunt convinsă că trebuie să iţi lipsească mult mai mult decăt atăt. 
   Prin secolul al XIV-lea Franţa era deja plină de bordeluri, iar cu timpul şi România avea căteva astfel de case de toleranţă, unul dintre ele fiind în Bucureşti, foarte cunoscut,numit "Crucea de piatră". De aici ne putem da seama cu uşurinţă că mereu au existat femei dispuse să îşi ia o astfel de slujbă că doar nu degeaba e numită "cea mai veche meserie din lume".

Tu cum eşti?

Fie că ne uităm la televizor, că navigăm pe internet sau pur şi simplu ne plimbăm pe stradă fără a face prea multe eforturi putem observa că suntem înconjuraţi de oameni care pun accent doar pe înfăţişare. Există oameni care nu au niciun scop în viaţă şi pun preţ pe nişte lucruri care nu au valoare. Sunt oameni care nu sunt interesaţi de absolut nimic. Oameni care nu au principii, valori morale, bun simţ sau altele. Bun, eu înţeleg  că şi aspectul fizic contează destul de mult, dar nu într-atât încât să laşi toate celelalte lucruri şi să fii preocupat doar de tine şi aspectul tău. Uneori mai avem nevoie şi de puţină minte, puţină afecţiune şi puţin respect pentru  cei din jurul nostru. Suntem văzute ca fiind "fiinţe superioare", dar încep să cred că ni se duce dracu toată "superioritatea" asta de când cu oamenii ăştia născuţi pentru a cheltui banii pe operaţii estetice. Ce suflet poate să aibă o "domnişoară" (ca să nu o fac piţipoancă) care vine de la ţară, se aruncă în braţele primului boşorog cu bani, îi face un copil (cu altul, că bătrânelul nu e în stare), apoi divorţează şi îi ia mai mult din jumatate de avere? Şi ştii care e ironia sorţii? Cu toate că suntem conştienţi că oamenii de genul nu fac doi bani, unii dintre noi ne simţim încă atraşi de "frumuseţea" ăstora.... Sunt oameni falşi şi e valabil şi la bărbaţi. Nu doar femeile pot să fie "piţi" că sunt destui masculi ce se consideră "macho"  şi ei nici nu ştiu pe ce planetă se află. Cum Doamne iartă-mă poţi să te consideri om dacă nu eşti în stare să ştii ce e important cu adevărat în lumea asta? E trist să vezi că din ce în ce mai mulţi oameni îşi pierd sufletul sau mai rău şi-l vând doar pentru a avea bani de solare, operaţii estetice, machiaje şi ţoale. Din ce în ce mai mulţi încearcă să pară ceea ce nu sunt ei cu adevărat. Eu una nu m-aş simţi deloc bine să fiu una dintr-asta.. Nu aş putea să fiu una din aceea care nu ştie să iubească. Nu aş putea trăi fără principii. Nu aş putea să fiu o "Barbie". Tu ai putea?

E...

Erotismul (de la Eros, zeul iubirii în mitologia greacă) cuprinde tot ce amintește de dragostea fizică sau provoacă excitarea sexuală, fie prin opere de artă (literatură, film, fotografie, pictură, sculptură...), fie prin situații, obiecte sau multe altele.

Mulţi nu fac dinferenţa dintre erostim şi pornografie, dar una din diferențe constă în faptul că pornografia arată explicit trupul și actul sexual, prin toate fațetele posibile, ceea ce detașează total pornografia de tărâmul artelor, pe când erotismul se mulțumește adeseori doar să le sugereze.

Am citit undeva că adolescenţii sau cei care sunt abia la începutul unei relaţii nu pun atâta accent pe erotism cum pun cei dintr-o căsnicie sau cei ce au o relaţie cu vechime. Dar unii dintre noi, nici măcar nu ştim unde să îl căutăm sau nici măcar nu suntem interesaţi de el. Cu toate că nu recunoaştem, fiecare dintre noi avem nevoie de puţin erotism. Erotismul ajută la dezvoltarea sexualităţii noastre. Uneori ne ajută să ne descoperim partenerul, iar  de cele mai multe ori  pe noi înşine. 

Nu am dreptate?

Oricare ar fi vârsta ta, ocupaţia ta, oricare ar fi ţelul tău,indiferent de unde ai plecat şi indiferent care e locul către care te îndrepţi ,cu sau  fără voia ta, fără să îţi dai seama sau poate că eşti conştient, ai un VICIU.  Un lucru, care dacă ţi-ar lipsi ai simţi că rămâi fără putere. Ai simţi că viaţa ta tocmai începe să se termine. Te-ai întrebat vreodată ce s-ar întâmpla dacă un lucru pe care îl foloseşti zilinic ar dispărea? De exemplu internetul. Că suntem de acord, că nu, trebuie să acceptăm că majoritatea suntem dependenţi de  el, într-o oarecare măsură. Pun pariu că fiecare dintre voi aveţi acolo câte o chestie care dozată în anumite cantităţi fie ele mai mari sau mai mici,vă provoacă o stare de bine. O chestie pe care atunci când o faci te simţi împlinit, fie şi pentru o secundă. Unii au plăcerea de a fuma, alţii de a consuma alcool, alţii iubesc jocul de cărţi sau cine ştie, unii îşi găsesc plăcerea în chestii pe care alţii le consideră banale sau din contră, le consideră ieşite din comun. Tot noi, uneori parcă suntem bătuţi în cap şi ne simţim atraşi şi interesaţi de lucrurile care ne sunt interzise. Parcă de ce nu avem voie să facem un lucru fix de aceea îl facem sau suntem tentaţi să îl facem. 

Vicii...

Încinsul miros de asfalt...

Doar întunericul îmi ţine de cald,

O melodie lentă îmi captivează atenţia

Mi-e dor de încinsul miros de asfalt

Nu mai sunt copil, mi-am pierdut inocenţa.

Am reuşit să mă cunosc cu-adevărat

Când te-am privit în ochi, m-am regăsit

Am simţit încinsul miros de asfalt

Întreaga viaţă în ochii tăi mi-am retrăit.

Şi înca mă gândesc la cum ard

Ard de dorinţa de a te avea

Ard ca înscinsul miros de asfalt

Nici cu ochii deschişi nu te pot vedea.

Nu reuşesc să-mi explic ce s-a-ntâmplat

De ce ai aparut şi ai dispărut în mine

Unde-i încinsul miros de asfalt ?

Unde suntem noi? Eu şi cu tine…

Unele pot, altele nu...

Intrând azi pe facebook am găsit imaginea asta. Şi sinceră să fiu chiar mi-a dat puţin de gândit. Cel puţin ştiu că unii atunci când iubesc pe cineva nu pot să înşele, dar totuşi dacă până la persoana iubită (soţul/viitorul soţ) ai mai avut pe altcineva înseamna că ai fost o depravată? Eu zic că nu. Oricum eu zic că şi chestia asta cu acelaşi tip întreaga viaţă, ţine mult de mediul în care creşti, anturaj şi nu în ultimul rând de propriile principii. Nu poţi cere să fie toată lumea la fel, mai ales în zilele noastre, când sexul nu mai este un subiect tabu. Dacă ar fi fost toate femeile cuminţi ce s-ar fi întâmplat cu "cea mai veche meserie din lume"? Bine, asta nu înseamnă că susţin prostituatele, dar o femeie adevărată nu e doar aia care are un singur bărbat în toată viaţa ei. O femeie adevărată e aceea care ştie ce vrea de la viaţă, e independentă şi nu se lasă călcată în picioare. O femeie care nu depinde de partenerul ei de viaţă şi care se respectă. Nu putem spune că orice femeie e "adevărată", dar nici că nu e "adevărată" doar pentru simplul fapt că  a mai "cunoscut"  şi alţi tipi înafara soţului ei. Fiecare dintre noi vede chestia asta cu sexul cu alţi ochi, aşa încât fiecare face ce vrea, când vrea, cum vrea cu propria viaţă, dar asta nu înseamnă că nu e o femeie adevărată. În plus avem nevoie de oameni cu experienţă în toate domeniile... 

Sunt sau nu toate la fel?

Nu ştiu cum să încep ca să nu vă sperii. Am de gând să scriu despre ceva care nu sunt sigură că o să vă placă sau cel puţin sunt sigură că nu va fi pe placul tuturor. M-am gândit să scriu despre ceea ce înseamnă a fi "curvă" căci de multe ori facem afirmaţii de genul "mă ce curvă e aia" şi fata/femeia poate nu e, dar noi afirmăm acest lucru din simplu fapt ca ne displace sau nu cunoaştem noţiunea cuvântului. Deci în seara asta căutând şi eu ca tot omul în DEX am găsit: "curvă=femeie care duce o viaţă desfrânată, soţie adulteră, prostituată" aşa că nu orice femeie e "curvă"... Dar cum e să duci o viaţă "în desfrâu"? Sau ce e aia? În mintea mea o viaţă trăită în desfrâu e o viaţă trăită imoral, fără principii. O viaţă în care nu eşti în stare să te respecţi pe tine însuţi, iar de respectul celor din jur nici nu se pune problema. Cred că  pentru a trăi o asemenea viaţă nu îţi trebuie să ai caracter sau poate că trebuie? Eu zic că nu. Eu zic că trebuie să fii o femeie fără ideal sau din contră una care şi-ar atinge ţelul prin asta. Oricum nimeni nu are dreptul să judece pe nimeni, iar eu nu am scris asta ca să le judec pe cele care duc o viaţă desfrânată. Eu am scris asta pentru unii care judecă după aparenţe şi fac curve pe orice fată/femeie. 

Spune-i cum vrei...

Spune-i cum vrei tu, dar eu o numesc "infidelitate". De ce apare ea? Păi după părerea mea din prostie, dar adevăratul motiv poate fi  curiozitatea, provocarea sau chiar plictiseală. Plictiseală în doi? Da,da e posibil. Deci curiozitatea apare de obicei la bărbaţi, aceştia având impresia că orice e mai bun decât ceea ce au ei acasă. Suficient să le arăţi un crac gol, un decolteu sau pur şi simplu un zâmbet şi gata. În plus, ştim cu toţii că bărbaţilor le place "viaţa" şi niciodată  nimic nu va fi pentru ei fără rost sau indecent, pe când  unele  femei au limite. Femeia, hmm, a dracului fiinţa asta. Pentru ea înşelatul reprezintă o provocare. Poate să fie ea cea mai "sfânta", căci  la un moment dat, holbându-se în oglindă începe să îşi pună întrebări de genul "oare mai atrag pe cineva?" şi o astfel de întrebare poate reprezenta intriga. O femeie  mai poate înşela  şi din lipsă de afecţiune, pe când un bărbat sunt convinsă că nu ar înşela din pricina asta. 
Ştii de ce infindelitatea ne  ucide? Păi pe unii  îi ucide  gândul că partenerii lor de viaţă i-ar putea înşela, iar pe ceilalţi  îi ucide gândul că ar putea fi prinşi înşelând. Oricum ai face şi oricum ai vrea să priveşti lucrurile fii sincer cu tine şi recunoaşte că te-ai aflat cel puţin o dată într-una dintre aceste două ipostaze, frământat de gânduri. Uneori stau şi mă gândesc dacă merită să fii fidel, dar mai apoi automat mă gândesc dacă merită să înşel şi încă nu am găsit niciun răspuns la niciuna din aceste două întrebări. Dar părerea ta care-i?

Ce ne-am face fără?

 Sunt cam copilă,ştiu. Sunt cam naiva,ştiu şi asta. Ştiu că lumea nu stă doar în plăcere şi fericire ci mai trebuie făcute şi sacrificii.. Uneori mai trebuie şi să te supui legilor vieţii, nu doar propriilor legi.
    Dar cu iubirea? Cum rămâne cu iubirea? Nu poţi alege pe cine să iubeşti, cum să iubeşti, când să iubeşti, de ce să iubeşti... Poţi alege doar pasul pe care vrei să îl faci. Doar poţi alege dacă rămâi sau pleci. Dacă eşti de acord să devi un adept al iubirii. Adept? Da, adept... Căci şi iubirea asta uneori e ca o secta. Te face să devi sclavul ei. Te face să dai tot ce ai mai bun în tine ca mai apoi să te lase fără nimic. Te lasă fără suflet, fără speranţă şi fără încredere în oameni.
     Dar, pe de altă parte iubirea este cel mai frumos lucru. Arta a apărut  datorită acestui sentiment "nenorocit". Datorită iubirii a apărut muzica,operele literare şi chiar pictura. Cu toţii ştim că e cel mai oribil lucru să suferi din iubire şi cu toţii am suferit măcar o dată din pricina asta, dar în fond şi la urma urmei ce ne-am face fără ea?...